Caut job. Uimiți-mă!

Nu știu alții cum sunt, însă eu mă pot mândri cu experiențe vaste. Dintre ele, se remarcă statutul de candidat în căutarea unui loc de muncă. De la bizar, la comic și tragico-comic, experiențele mele mă scot din anonimat ori de câte ori subiectul este tratat în jurul meu.

Fiind om de litere, căutările mele au avut în centru posturi precum profesor, traducător, copywriter sau content writer. Atât în țară, cât și în străinătate, viața mi-a asigurat material didactic.

Profesor

Când locuiești într-o țară a cărei limbă n-o vorbești, dar engleza e la căutare și tu ești în posesia a oareșce cunoștințe, profiți de ocazie și-ți iei avânt. Zis și făcut! Cel mai amuzant e să fii prezentată drept vorbitor nativ, când tu știi că limba oficială în România este româna. Apoi, însă, când realizezi că ești prezentat cu titlul de nativ doar pentru ca școala să ceară mai mulți bani de la părinți pentru orele tale de limbă engleză, parcă nu mai e la fel de amuzant.

În ultimii ani, mi s-a conturat o certitudine cu privire la România: mutatul dintr-o regiune la alta poate echivala cu un stres survenit în urma încercării de adaptare. Sau de readaptare, după caz.

Momentul cel mai prețios în căutarea unui post de profesor a fost când am avut un interviu cu directoarea unei școli private. Simpla curiozitate cu privire la numele meu de familie a dat curs mai multor întrebări cu iz personal. Când a aflat că soțul meu e cetățean francez, doamna mi-a adresat următoarea întrebare – "Și cum e să fii căsătorită cu un francez?". În primele secunde, am crezut că e o glumă, că nu se aștepta un răspuns din partea mea. Dar doamna insista. Neștiind ce să-i răspund (neavând o altă căsnicie în spate, să pot face comparație), am afirmat că trebuie să fie la fel ca atunci când ești căsătorită cu un român. Doamna n-a fost mulțumită. Deloc! Și m-a corectat, căci știa dânsa mai bine, că musai trebuia să fie diferit, mai romantic. Iar la experiența profesională nu ne-am mai întors.

Specialist în PR și Comunicare
Relațiile publice nu sunt chiar un domeniu de trecut cu vederea. Însă îmi pare că unii o fac.
Când după trimiterea CV-ului am primit un email, m-am gândit bucuroasă că experiența mea a atras atenția companiei. Însă când am deschis emailul, pe lângă scurta introducere, era doar o singură întrebare - Ce așteptări salariale aș avea dacă aș primi o ofertă din partea unui potențial angajator?

Nereguli? O, câteva chiar. Păi, hai să adresezi întrebarea de parcă ar fi vorba despre compania în numele care îmi scrii. Astfel, nici eu nu m-aș simți de parcă răspund la un sondaj. 
Vrei pe cineva în domeniul de comunicare, nu l-ai întâlnit niciodată, nu simți dacă se potrivește sau nu culturii companiei, însă îl întrebi ce salariu dorește? Pont - oamenii își setează așteptările financiare nu în funcție de an, ci de responsabilități și oportunități de dezvoltare la care ar avea acces în cadrul companiei. Ba mai mult, iar acest lucru este în creștere, și în funcție de locul în care se găsește potențialul birou (cei care lucrează în zona Pipera înțeleg cel mai bine ce vreau să spun).
Și apoi, înțeleg că suntem în criză de timp (cum veți citi și mai jos), dar să rămână singurul criteriu de distanțare pentru a chema oamenii la primul interviu doar partea financiară? Iar în plus, nu este oare aceasta principalul reproș pe care îl aduc companiile candidaților, și anume că sunt interesați doar de partea financiară?

Curioasă să aflu cum se desfășoară mai departe procesul, am răspuns. A doua zi am primit acel email prestabilit. Cât cinism! Vă voi reda mai jos un extras:
'Îți mulțumim pentru aplicație. Abilitățile și experiența ta profesională au fost atent revizuite și ne arată că ai multe de oferit. 
Totuși, după o lungă analiză (lungă! serios?), am decis să mergem mai departe cu un alt candidat, care se potrivește mai bine cu ce căutăm noi (deci un număr, în cazul acesta).'

Copywriter/ Content writer

Toată lumea se pregătește înaintea unui interviu. Cei mai pregătiți au fost cei de la o companie care, după ce m-au întâmpinat, m-au condus într-un birou și apoi m-au lăsat vreo 10 minute să enumăr performanțele mele profesionale de până atunci. Când eram mai în toi, m-au oprit să mă întrebe pentru ce post am venit la interviu. Le-am răspuns că venisem pentru postul pentru care fusesem sunată cu o zi înainte – cel de copywriter. "A, ne pare rău, dar noi nu mai avem de foarte multă vreme un astfel de post disponibil". M-am ridicat, am zâmbit frumos și m-am așteptat să mă întâmpine tortul la ieșire. Încă îl mai aștept!

Test. Cuvântul acesta și-a pierdut sensul. Pentru mine, e aproape o înjurătură. Sau un abuz. Ca mine trebuie să fie mulți care remarcă abuzul la care sunt supuși oamenii care își caută un job într-un domeniu creativ. Am scris romane întregi cu titlu de test. Prostul se deșteaptă. Odată și odată! Cum mi s-a întâmplat când mi s-a cerut să rezolv un test care m-ar fi costat 13 ore de muncă. Neplătită. Da, și nu eu le-am estimat. Slavă cerului că nu l-am livrat! Poate că dacă am fi mai mulți care ne-am împotrivi unei asemenea propuneri, astfel de pretenții nu ar mai exista.

Alții se joacă de-a baba oarba cu bieții candidați. Drept răspuns la CV-ul pe care îl trimiți, te potcovesc repede cu un test în care trebuie să scrii texte care să aibă între 700 și 2000 de cuvinte. Fără nicio altă întâlnire în prealabil. Da, sigur. Nu mai avem atât de mult timp. Dar și pentru că trăim în secolul vitezei ar trebui să arătăm un minimum de respect față de timpul pe care un candidat îl alocă în cadrul unui proces de recrutare.

Există un modus operandi în recrutare? Cu toată siguranța, da. Când chemi un om pentru primul interviu, nu-l întrebi ce dorește de la postul respectiv, nu îi descrii ce îți dorești de la un potențial angajat, ci doar îl arunci pe candidat într-o cameră, îi pui un calculator la dispoziție și îl lași să-ți rezolve un test care durează aproximativ 4 ore, se presupune că ai făcut o minimă triere prin CV-uri. Am presupus greșit. Peste ceva timp, când m-au sunat să-mi spună că am luat testul (Ah, testul!!!) și că mă invită la o discuție cu potențialul șef, m-am prezentat cu speranțele cu care te duci la un al doilea interviu. Ciuciu! După 5 minute, mi-a fost comunicat faptul că interviul se oprește. Motivul? N-aveam suficientă experiență. Am întrebat atunci de ce m-au chemat. Mi s-a spus că făcusem foarte bine la test. Pesemne că nu suficient, dacă lipsa experienței m-a descalificat. Procesul lor de recrutare se desfășura precum celebra vorbă 'a pune căruța înaintea cailor'.

Citind atât de multe anunțuri de angajare, am învățat să recunosc după descrierea postului când angajatorul n-are chiar o idee clară despre ce-și dorește de la un posibil candidat. Mai tare, însă, te ia pe nepregătite când te duci la un interviu și ți se cere să lucrezi în ture, în timpul weekendului, iar în primele două săptămâni să te joci de-a casierul, femeia de serviciu, brutarul, portarul și să ieși bine și la inventar – deși niciuna dintre aceste provocări nu ți-au fost nici măcar în treacăt menționate în anunțul pentru care ai aplicat. Din nou, timpul înseamnă bani. Pentru ambele părți. De ce, totuși, cel al candidatului valorează mult mai puțin?! Dacă aș fi știut, nu i-aș fi deranjat cu candidatura mea și nici ei nu și-ar fi pierdut timpul cu un interviu cu mine.

Când ești condusă într-un birou cu jaluzelele trase și e atât de întuneric încât ai putea să-ți bagi degetele în ochi, nu poți decât să te gândești că intervievatorul a avut o noapte albă și nu vrea să te sperie cu cearcănele sale. Totuși, intervievatorul e o fată destul de tânără și vioaie. Te surprinde chiar să vezi că după cinci minute de când a intrat în biroul în care tu o așteptai de mai bine de douăzeci, se îndreaptă către întrerupător și aprinde lumina. Tocmai bine să ți se vadă expresia de mirare când ți se comunică faptul că pe lângă munca tipică a unui copywriter, tu trebuie să vii cu idei de ordin botanic cu privire la crearea unor suplimente alimentare care să se vândă precum pâinea caldă în îndepărtata Americă. 
În asemenea circumstanțe, te bucuri nespus că mama ta a avut o bucătărie bine echipată, în care se găsea nu numai minunăția scrisă de Sanda Marin, dar și cea de Maria Treban. Ciuboțica-cucului ameliorează disconfortul respirator. O, și încă cum!!!

Cu ocazia zilei de naștere a lui Vlad Mușatescu

96 de ani de la nașterea scriitorului român care mi-a marcat adolescența și, mai târziu, scriitura. Mi-a fost dat încă un an în care se mă bucur de operele lui, de spiritul său jovial și mereu tânăr. Nu pot să îmi imaginez cum ar fi arătat dragostea mea pentru cărți, pentru oamenii spirituali și pentru aventuri dacă Vlad Mușatescu n-ar fi scris. Dar știu cum se prezintă toate acestea pentru că a scris. Ce bucurie mai mare?! Și astfel mi-am propus să vă bucur și pe voi, păstrându-i memoria vie.
Vlad Mușatescu dăinuie!

“     - Geaba te chinui, coane! Nici să tragi cu tunu’, că tot nu-l trezești pe domnu’ profesor... Parcă eu nu paț la fel!

-   Cum adică, și matale ești rău la pileală?, mă interesez supărat.

-    Eu? De când am trecut la pocăiți, nu mai pun strop de băutură în gură. Ziceam de dom’ profesor. Că-l cunosc mai de multișor. Așa paț cu dânsu’. Mi-adoarme în trăsură, și n-ai cum să-l aduci la viață...

-    Și nu-i știi adresa de-acasă?

-     Mai defel! Dacă nu vorbește... Cum s-o afli? Că lucrez numai de noapte. Și-l iau pe dom’ profesor numai cherchelit, că și dânsu’ le bea tot noaptea. Altminteri, e-om tare de treabă. Îl duc la mine-acasă, îl culc laolaltă cu nevastă-mea în pat, iar eu mă vâr între ei, să nu iasă vreo dandana, și-a doua zi îmi plătește la țanc. Chiar și cursele pe care nu le-am mai făcut... Că-i om corect.”

(fragment din „Aventuri aproximative”)