Pages

Friday, 26 January 2018

Jurnal de scriitor

Ziua internațională a scrisului de mână a fost sărbătorită de curând, și m-am tot gândit ce înseamnă ea pentru mine. M-am obișnuit să bat tastele laptopului (de parcă ar fi fost vreo Erikă de-ale lui Vlad Mușatescu), dar tot pe bilețele îmi place să notez idei. Atunci când mă lovește inspirația, nu fug să-mi deschid laptopul, ci prefer să scriu pe vreo foaie de hârtie.
Desigur că am și idei scrise. Mă mândresc chiar și cu un jurnal. Sau un fel de agendă. 
Cu totul și cu totul specială. A fost cumpărată dintr-o papetărie din Tulcea. O papetărie aflată chiar lângă clădirea în care își desfășura activitatea tipografia la care a lucrat tata. Acum, acolo tronează un supermarket ce-și promovează prețuri mici. Mă întreb dacă și papetăria a mai supraviețuit. Poate de aceea sunt selectivă cu ce îmi notez în agendă. Să n-o umplu cu scrisul meu lăbărțat și hieroglific. Să-mi mai dăinuie un pic.
I-am deschis coperta să-mi revăd notițele. Și iată ce am găsit.

Nu, nu am probleme cu alcoolul. Pur și simplu, colecționez citate cu valoare de mantră. 
Iar veverița … . Ei bine, veverița mă ghidează cum știe ea mai bine. 

Tuesday, 23 January 2018

"Cusătoresele", primul roman al Emiliei Muller


Probleme de comunicare din societatea de astăzi, subiecte tabu, nevoi negate și descoperiri filosofale. Toate se înlănțuie în acțiunea romanului "Cusătoresele".

Este povestea unui bărbat care se deghizează în femeie și descoperă, infiltrându-se într-un grup secret condus de fosta sa prietenă, aspecte de viață nebănuite până atunci,

La citirea titlului, pare un roman despre și pentru femei. Dar nu. Chiar de două ori nu. Este un roman și pentru bărbați. Și anume, pentru acei bărbați care încă mai caută răspunsul la întrebările “De ce iubim femeile?” sau “Ce-o fi în capul ei?”.

Și pentru că, la rându-mi, îmi plac romanele polițiste, romanul "Cusătoresele" conține și note de mister, dar și o crimă.

Monday, 8 January 2018

Inspirația


Mulți cred că inspirația este un sentiment blând ce te acapară în timp ce sorbi dintr-o cafea fierbinte sau privești la picurii de ploaie ce se preling pe geamul din fața ta. Totul e calm și binevoitor în jurul tău și atunci apare inspirația. O fi așa, nu zic. Poate pentru unii. Eu am o altă relație cu inspirația. Aș descrie-o cel mai bine așa – un animal prădător și prada sa. În care prada sunt eu.
Multă lume crede că lucrurile care-mi ies din mâini sau propozițiile-mi măiastre apar întocmai precum li se înfățișează, în stadiul lor finit. Dacă ai fost inspirat, iată rezultatul. Nici cu asta nu-s de acord. Și nu m-am trezit cu fața la cearceaf să neg totul astăzi. Anumite lucruri trebuie șlefuite. Și lucrurile fiind lucruri, se încăpățânează. Mai mult, uneori, decât însăși artistul.
Cum apare inspirația? Cam așa. Merg seara la culcare. Citesc câteva pagini, înainte să adorm, din cartea de pe noptieră. Închid apoi cartea, sting lumina și liniștea se așterne. Închid și ochii și încerc să răresc avântul cu care gândurile ricoșează din fruntea-mi. Câtâ liniște în jur! Uneori mă asurzește liniștea asta. Odată triajul realizat, mă confrunt doar cu mici gânduri răzvrătite, hotărâte să-mi arate cine deține puterea. Gata, le-am îndepărtat. Plapuma fâșâie. E semn că mă scufund în somn. Capul mi se afundă un pic mai mult în pernă. Și pleoapele nu mi se mai zbat. E liniște, chiar foarte liniște. Bong! Fiara tocmai s-a aruncat pe perna mea. O simt în dreptul creștetului capului. Stau nemișcată. Are să simtă că n-o bag în seamă și are să plece. Da, da, are să plece. Nemișcare. Câteva clipe lungi ce-mi fac pulsul să crească. Poate a plecat. Vai, ce bine ar fi dacă a plecat. Cu ușurință aș putea adormi acum. Da, sunt liberă. Strâng ușor din pleoape. Nu le deschid. Nu fac niciodată greșeala asta. Da, a plecat. Reușesc să împing ușa peste piciorul unui gând ce încerca să profite de neatenția mea și să năvălească. Dar nu! Sunt pierdută. Labele fiarei înaintează, realizând denivelare după denivelare în structura pernei. O simt. Îmi suflă ușor peste obraji și își apleacă ușor botul să surprindă momentul exact în care voi deschide ochii. O forță puternică o atrage către acea ușă de unde reușisem mai devreme să alung gândul acela năstrușnic. Cu foarte multă ușurință, fiara dă ușa în lături. A pătruns. Dar e în regulă. Aud mârâitul fiarei și pare să fie ceva la care pot rezista. Mârâitul se repetă. Un pic mai puternic. Apoi și mai puternic. Da, înțeleg. Mi-e clar. Mă voi mai gândi mâine la asta. Repet de câteva ori bune mârâitul să fiu sigură că-l voi putea reproduce a doua zi. Adorm în timp ce repet a nu știu câta oară. Mă trezesc a doua zi. Nimic. Nimic n-a mai rămas cu mine. Și era atât de simplu. Atât de clar. Dar nu. Ce păcat!
Când se întâmplă din nou, nu mai repet în capu-mi mârâitul. Alerg prin casă după o foaie și un pix. Trebuie să notez. Altfel am să uit. E sigur că am să uit. După ce am notat, pot să mă întorc din nou în pat și să reiau căderea în somn.

Tuesday, 2 January 2018

Vârsta-i doar un număr. Pentru alții!

În ultima vreme, mă amuz descoperind. Sau mai bine scris, redescoperind. Începuturile de an pot fi stresante. Planuri pentru anul care începe, ambiții, temeri. Dar mai ales, temeri. Temeri cu privire la trecerea timpului. Cu cât înaintăm în vârstă cu atât devenim mai conștienți de trecerea timpului. Uitasem despre asta!
Uitasem că, pe când eram eu însămi o copilă, cei din jur aveau o vârstă a lor ce le definea identitatea. Unchi, mătuși, bunici, părinți, cu toții erau mari. Și în accepțiunea mea de copil, așa fuseseră întotdeauna.
Mi-amintesc de prima dată când am realizat că până și adulții fuseseră la un moment dat mai tineri. Era chiar după ce realizasem un pocinog ce mă lăsase cu capul bandajat. În vizită la o doamnă în vârstă, ședeam pe un fotoliu sorbind din prea acidulatul Brifcor. Mama și doamna în vârstă erau angajate într-o discuție, iar eu - nelăsându-mă întru totul fermecată de magia minunatei băuturi răcoritoare - căscam aiurea ochii prin cameră. Privirea mi-a fost deodată atrasă de un portret alb-negru înrămat și aflat pe comodă. O domnișoară cu un aer distins de vedetă de cinema zâmbea fermecător.
- Mama, cine e? am întrerupt eu conversația, arătând cu degetul către fotografie.
- Nu-i frumos să întrerupi oamenii când vorbesc, mi-a zis mama și a continuat spunându-mi că era chiar doamna în vârstă, în a cărei casă ne găseam, pe când era tânără.
Parcă nu-mi venea s-o cred pe mama. Doamna de față nu semăna deloc cu cea din fotografie. Era prea de tot! Ce i se putuse întâmpla? De ce nu mai arăta ca în poză?
- Eram frumoasă tânără, nu-i așa?! m-a întrebat doamna.
- Da! Foarte, am răspuns cu o delicatețe extraordinară.
De fapt, poate că mama nu mă mințise. Și ea ne arătase poze cu ea din alte vremuri, dar noi nu remarcasem vreo diferență prea mare. Pentru noi, pe atunci, mama fusese și continua să rămână mereu tânără. Cu o implacabilitate similară cu cea a sentimentului că noi nu aveam să creștem niciodată și că vom rămâne mereu copii. Poate și de aici izvorăște dorința fierbinte a copiiilor de a se face mari.
Azi, știu că vârsta e doar un număr. Dar doar pentru copil. Pentru adult e un pic altfel. El este cel care alege să-i dea importanță. Copilul, în schimb, se joacă cu numerele așa cum știe el cel mai bine. Pe o numărătoare. Mută bilele de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta și speră să i se împlinească dorințele. La vârsta de paisprezece ani să primească în dar un câine Husky. La douăzeci, să fie aviator. Și la treizeci de ani să fie președinte de stat. Iar după treizeci, numerele devin indisponibile. E culmea maturității! Și culmea calculului.