Pages

Thursday, 5 April 2018

Ordinul Divin, 2017

(sursă foto: IMDB)

Cu un scenariu curajos și provocator, filmul "Ordinul Divin" e mult mai mult decât o simplă prezentare a luptei feministe pentru drepturile în societate ale femeilor.

De obicei, oamenii se simt rușinați că vorbească despre feminism - și asta din cauza faptului că în capul lor s-a conturat ideea că feministele sunt niște femei agresive care urăsc bărbații. Alții mă pun la colț când deschid subiectul, atrăgându-mi atenția că acum femeile au acces la orice și situația s-a schimbat mult, ba chiar femeile au parte de discriminare pozitivă (vezi luna femeii, cu mărțișorul și florile aferente).
E drept, lucrurile s-au mai schimbat. Însă prejudecățile încă mai dăinuie. Recunosc că m-am gândit cu teamă, câteva zile la rând după ce am urmărit acest film, la faptul că într-un anume canton din Elveția de abia în 1990 femeile au avut dreptul la vot. 1990 a fost ieri. Normal că prejudecățile dăinuie.

Să vă dau un exemplu din 2018?! Am recomandat unui bărbat pe Goodreads o carte scrisă de o autoare română (pe Goodreads, dacă oferi unei cărți un rating de patru sau cinci stele, ai posibilitatea de a o recomanda prietenilor tăi). Răspunsul primit a fost înfiorător. Bărbatul în cauză mi-a trimis un mesaj în care mă întreba ce anume din înfățișarea lui mi-a dat impresia că 'ar fi gay'. Dar și mai mult, domnul în cauză a considerat oportun să diminutiveze titlul cărții recomandate de mine. Vă las pe voi să trageți concluziile.
Avem nevoie de cât mai multe astfel de filme. Nu pentru că urâm bărbații, ci pentru simplul fapt că femeile nu trebuie diminutivate.

Wednesday, 28 March 2018

Brandul Emilia Muller

Cineva m-a întrebat deunăzi cum m-aș prezenta pe mine, ca brand. N-a fost ușor, dar am reușit să îmi fac o descriere succintă. Iacătă:

Cu un zâmbet care pare să-i locuiască mereu buzele, Emilia Muller debordează de creativitate, muzicalitate, râset, dorință întru reciclare și prietenie. Deși e un om organizat, Emilia Muller nu umblă doar cu liste de to-do după ea. Uneori notează versuri, idei de articole, de cărți și chiar de croitorit haine. 
Citește cu aviditate și e capabilă să facă și recomandări de lectură. Când nu scrie, Emilia Muller vede filme. Multe filme, și multora dintre ele le scrie recenzii pe unuldintre cele patru bloguri pe care le gestionează. 
Emilia Muller râde. Cu forță și fiind conștientă că e unul dintre cele mai eficiente sporturi pentru mușchii feței. Și aici ajungem la muzicalitate. Emilia Muller cântă. Frumos, după spusele ei. Alții mai au, însă, ezitări. 
Prieteni?! Pe unde nu are Emilia Muller prieteni?! Cunoaște prea bine valoarea prieteniei și știe că nimic nu se face decât cu oameni, prin oameni și pentru oameni. 
Emilia Muller e pasionată de reciclare. A orice. S-a ocupat mai mult de reciclatul hainelor vechi (ale ei, ale prietenilor sau familiei), pe care le peticește sau le dă o nouă utilizare. Cea mai încântătoare lucrare reciclată (care n-a fost un obiect vestimentar) o constituie un cântar rotund de lemn. Când s-a defectat, Emilia Muller n-a avut inimă să-l arunce la coș. L-a oprit, l-a pictat și apoi i l-a dăruit unui prieten drag, să-i înveselească sufrageria. 
Emilia Muller scrie. Și publică. A ajuns la patru cărți și jumătate. O nuvelăO poveste pentru copii, pe care a și ilustrat-o (a, da, îi place și să deseneze). O colecție de scurte povestiriEdiția bilingvă a colecției de scurte povestiri – în limba română și engleză - (de aici și povestea cu jumătatea de carte). Și romanul. Primul ei roman, care poartă un nume pitoresc – “Cusătoresele”
Iar dacă ar fi să-și aleagă o melodie, brandul Emilia Muller ar suna așa:


Thursday, 22 March 2018

Zully Mustafa - Al treilea călător


Am citit romanul "Al treilea călător" scris de Zully Mustafa cu o încentineală impusă. Mi-am dorit să nu se termine prea repede și nici să ratez momente, trecând cu repeziciune. Au fost multe dăți în care am închis romanul și am rămas cu privirea pierdută. Cred că la fel pățește oricare cititor care descoperă că acea carte pe care o citește e scrisă pre limba sa. 

“Aceste mereu împungeri de la spate să dai ce ai mai bun din tine, cât mai repede, cât mai la timp, zoreala asta tembelă, ucigașă de spirite, de căutare a cuvintelor potrivite, când eu îmi doream doar tihna scrisului. Și să am destui bani să-mi cumpăr fuste colorate cu care să văd lumea sau floricele de porumb.” 
(fragment din "Al treilea călător")

În anul în care am citit prima dată romanul "Strugurii s-au copt în lipsa ei" eram în căutare de un Camino de Santiago, doar că nu știam că el există. Odată ce am terminat de citit romanul, experiența mă transformase atât de mult încât m-am mirat și eu de cât de simplu îmi fusese să privesc apoi lucrurile dintr-o altă perspectivă. De fapt, nu simțeam nevoia unui pelerinaj, dilema mea consta în faptul că aveam prea multe răspunsuri la întrebări pe care nu aveam curajul să mi le adresez.
Peste ani, aceeași experiență am avut-o cu romanul "Al treilea călător", iar de data aceasta acțiunea se defășura, în mare parte, pe Camino. O revelație, două, trei... Cine le mai știe numărul?! Ideea e că am cuplat întrebările de răspunsurile deja știute și astfel am închis cercul. Ce poate fi mai liniștitor decât asta?! Pesemne că cititul cărților lui Zully echivalează în spiritul meu cu efectuarea unui pelerinaj. 
Și pentru că nu-mi place să dezvălui prea mult din misterele lumii unei cărți, vă voi menționa punctele în care m-am regăsit - pofta de a merge în lume cu o prietenă, râsetele nesfârșite ce nu-și găsesc explicații în capul celor din jur, jocuri de putere, minciuna, gustul amar al dezamăgirii, ascendenții din zodiac, frustrarea muncii de traducător cu toate neplățile din partea beneficiarului, oameni sumbri ce n-au nimic de-a face cu un domeniu menit să aducă lumină și inspirație, oameni frustrați și colțoși, pregătiți să te sfâșie imediat ce întorci spatele, străini care te dau cu picioarele în sus prin actele lor de bunăvoință și omenie, umbra cuiva drag care a plecat de mult.
Vă recomand să citiți romanul "Al treilea călător" de Zully Mustafa nu pentru că am avut eu o experiență frumoasă, ci pentru că sunt sigură că și voi veți avea una la fel de frumoasă.

Thursday, 15 March 2018

Roxana Cazaciuc - Ghicitori pentru Lulu


Citind ghicitorile Roxanei, nu numai că dai în mintea copiilor, dar rămâi acolo suspendat, fermecat de natura poznașă prezentată. Toate cuvintele îmbie la vacanță și, inevitabil, mă regăsesc simțindu-mă în curtea bunicilor. Lucru deloc facil de făcut, însă Roxana are darul de a face vrăji din condei. Iar soarele pare să fie unul din secretele ei. Altfel, cum aș putea explica de ce îmi place așa de mult această ghicitoare?!



Tuesday, 13 March 2018

Orașul în literatura Emiliei Muller

De curând a avut loc festivalul "Orașul și literatura" și, asistând într-o seară la discuțiile despre influența orașului asupra literaturii, am reflectat apoi asupra cărților mele. M-am născut și am crescut la oraș și, foarte rar, am vizitat satul. E drept, satul are un anume farmec, și asta și pentru că aveam mai multă libertate decât la oraș, bunicii erau mai îngăduitori și dornici să ne facă toate poftele, aveam fructe la discreție - pe care le puteam culege ușor și cu mâna - și aveam un câine, care era al meu pe întreaga durată a șederii. Și totuși, n-aș da nicicând orașul pe sat. Din multe considerente, printre care enumăr și vorba cântecului "dați-mi cinematograf".
Am căutat orașul prin literatura mea și iată ce am găsit.



Monday, 12 March 2018

Otilia Țeposu – Drușca. Povești de la marginea pădurii

Cartea aceasta e scrisă cu atât de multă blândețe, încât ai sentimentul aievea că-ți mângâie cineva creștetul. Te pierzi cu multă ușurință în farmecul poveștilor copilăriei și asta și pentru că ceva din trecutul fiecăruia dintre noi încă mai are stăpânire asupra noastră și asupra simțurilor noastre. Citind cartea, îți pierzi cumva vârsta. Nu ești nici adult și nici copil. Ești un bol de amintiri în care s-a stârnit furtuna și miroase a frig și a Crăciun, a mere coapte și porumb fiert, a veselie și protecție, a vară și a pere, a râset și primăvară, a povești fermecate și descoperiri uluitoare, a staniol colorat care încă mai păstreză mirosul ușor amar al ciocolatei, a porumb de floricele și plăcintă cu brânză sărată, a eternă tinerețe și bătrânețe, a îmbrățișări calde și leuștean, a praf în bătaia vântului și a liniște de nopți de iarnă. Și a pâine. Eterna pâine care ne aduce mai aproape. De cine suntem și cine am fost. Și de noi, în care se ascund atâtea variante ale noastre de care am uitat.
Undeva în carte, apar următoarele propoziții, niște bijuterii, de altfel, pe care vi le dau și vouă drept păstrare:
„Nimeni nu este perfect, tuturor ne lipsește câte ceva pe lumea asta. Important e să fim liberi ca să putem acoperi aceste lipsuri.

Friday, 9 March 2018

Din romanul "Cusătoresele" citire

Vestimentația și accesoriile au fost asigurate de Squirrel.


For my English-speaking friends, the text in English below:
(Excerpt from 'The Sewing Club')


I went out of my apartment building just on time to catch the rain. The parka I was wearing was surely going to show its utility. I put the hood over my cap to make sure that I wouldn’t arrive soaking wet to Eliza’s house. The month of March was kind of moody, or maybe I was feeling that way about it giving that I was coveting summer and spring seemed to want to leave me with a brutal impression. Raindrops were furiously splashing over the causeway and, from time to time, the drops would hit my black pants. There, the drops looked like mercury drops easing their way into the fabric. Then they would quickly vanish, leaving behind an even blacker spot.
On the streets, people were armed and fighting using their umbrellas, which were very eager to throw themselves forward, just like a top of an epee. Some had already given up and were walking with fast and small steps, keeping their heads bowed. At the end of the street, the flashes of a car blinded me, and for a while I could only see a yellow background over which silvery needles were madly coming down from the sky. I turned right and went down the hill. Soon, I arrived near Eliza’s house. Across the street from her house there was a block of flats. There, nobody could notice me, and more, I was sheltered from the rain. I stopped in front of the entrance to the block of flats and took down the hood. The lightbulb from the light pole illuminated the street on which cars were passing by. They were fighting the waters while trying to mount; waters that were menacingly coming down towards them. What a show! And how tricksome are we, the human race, as we fight armed against nature.

Thursday, 8 March 2018

De Ziua Femeilor, un mic cadou - Vlad Mușatescu

(Din secțiunea semne și momente Evrika)

Istoria literaturii române scrisă de George Călinescu pălește grav în fața “Aventurilor aproximative” ale lui Vlad Mușatescu. Ca să nu mai zic că n-are deloc același farmec! Recomandări de lectură, scriitori, poeți, critici literari, toți – fie mai de seamă o nu, sau care ar fi avut toate șansele să ajungă de seamă și nu s-au aliniat planetele corespunzător- apar aici. Prima data când am citit “Aventurile” eram prea necoaptă să înțeleg valoarea literară a acestor bijuterii de cărți. Astăzi, le parcurg și îmi iau notițe. Trec numele celor menționați aici pe foițe, iar apoi voi parcurge la căutarea și citirea operelor lor. Vlad dăinuie! Nu numai prin opera sa minunată, dar și prin moștenirea de recomandări literare pe care ne-a lăsat-o.
Bucurați-vă de fragmentul de mai jos:

“Nu era singur. Lângă dânsul se afla și se voia nerăbdător un bătrân, spelb și acoperit de scrumul vârstei, nițel aduse de spate, în ciuda staturii ce depășea normalul, și care-și sprijinea mâna pe umărul unei fetițe firave cu ochi luminoși și de o culoare nedefinită.
Dându-și seama de impolitețea sa, Tătălici s-a grăbit să mi-l prezinte, invers decât s-ar fi cuvenit:
-         Petre Bellu și nepoțica sa!...
Aici nu mai țin minte dacă a spus nepoțică sau fetiță. Mă rog, nu are importanță, după atâta amar de vreme. Imediat am receptat numele și, pe loc, mi-a și intrat în funcțiune unul din releele implantate în cortex. Și numaidecât mi-au apărut în fața ochilor copertele unor cărți din “Colecția celor 15 lei”: “Apărarea are cuvântul” și “Cazul doamnei Predescu”. La data când se iviseră pe piață, cu mare tam-tam, Petre Bellu devenise, în doi timpi și trei mișcări, o celebritate a zilei.
Nițel emoționat, i-am strâns călduros mâna și i-am declarat cu infinită simpatie:
-         Maestre, domnule Bellu, nici nu vă imaginați cât sunt de bucuros să vă cunosc! Și încă în viață... Credeam că nu mai trăiți. De-atâția ani, o veșnicie, nu s-a mai pomenit numele dumneavoastră. Oarecum și normal, la venerabila dumneavoastră vârstă!...
-         Păi, câți ani îmi dai, scumpule?, s-a arătat surprins popularul romancier.
-         În niciun caz mai mult de șaptezeci, maximum șaptezeci și doi!
De fapt, îi mai scăzusem ceva, de la mine, din etatea pe care-o arăta manifest.
-         Halal de măiculița mea, parastasuei de viață, dacă mai mă țin încă atât de bine!, a exclamat Petre Bellu. Bravo mie, domnule dragă! Anul ăsta împlinesc cincizeci și patru de ani. E bine?
În aceeași clipă, am simțit cum îmi paralizează coardele vocale. Și nu i-am putut, evident, răspunde nimic. Bratoloveanu îngălbenise, eu mă-nroșisem, iar fetița aceea plăpândă icnea înăbușit, gata să plângă. O făcusem de oaie!
Petre Bellu, sesizând ridicolul situației în care mă vârâsem singur, cu propriile și sensibilele mele antene apreciative, m-a scos cu mâinile lui din găleată. Chicotind amar, m-a invitat cu glas blajin:
-         Hai cu mine, domnul meu, să-ți arăt unde-i vila editurii matale. Deși îți par un matusalem, am să-ți ajut la căratul bagajelor. Unde le-ai lăsat?...
-         În fața vilei compozitorilor!
-         Perfect! Ăștia nu fură. Decât arareori. Și numai melodii auzite la radio, când îl potrivesc pe Londra, Paris sau Roma... Iar în ultimul timp, și pe Moscova!...
Condus de Petre Bellu, Tătălici Bratoloveanu și fetiță, am ajuns, în sfârșit, la casa de odihnă a “Editurii de Stat”."

Tuesday, 6 March 2018

Despre o casă

Am descoperit, ascultând Radio România Cultural, un proiect dedicat Anului Centenar. În fiecare luni, în cadrul emisiunii "Orașul vorbește", o casă din București își spune povestea.
Întâmplarea a fost să trec chiar într-o luni pe lângă o casă din cartier la care mă tot zgâiam de vreo două luni încoace.
Prima dată, am zărit-o la apus. Terenul vilan din față și blocul din spatele ei m-au făcut s-o remarc mai ușor. Dar nu doar contrastul a avantajat-o. Patina timpului a atins-o și îi dă un farmec aparte.
Zidul din cărămidă probabil că a funcționat la un moment dat drept sprijin pentru o boltă amplă de struguri parfumați.
Pesemne că noul trebuie să se fi mutat acolo. Altfel nu-mi explic aparatul de aer condiționat și parabola TV.

Coșurile din cărămidă roșie și stâlpii electrici din lemn accentuează senzația că m-am întors în timp, fără vreo mașinărie fantastică. Boltele ferestrelor continuă să-i confere un aer nobil deși starea de neîngrijire e avansată.
Probabil că dacă mi-ar vorbi, casa aceasta ar avea multe lucruri interesante de povestit. Și nu mă refer doar la baluri, costume frumoase, muzici fermecătoare și oameni aleși. Mi-ar explica, poate, cum s-a schimbat lumea de când a fost ea construită și cum, totuși, nu s-a schimbat. Nădăjduiesc să cred că dacă ochii mi-s bucurați la vederea ei, așa trebuie să li se fi întâmplat și celor ce au construit-o. Cu care, deci, am multe în comun, bucurându-mă și eu la vederea frumuseții. Uneori ne e greu să păstrăm legătura cu trecutul. Considerăm că e apus și nimic din el nu se mai regăsește în prezent.
Și, totuși, da. Ceva se regăsește. Frumusețe.

Sunday, 4 March 2018

Noutăți

Romanul "Cusătoresele" vă așteaptă la secțiunea Noutăți din Librăria Humanitas de la Cișmigiu.
Poftă bună la citit!

Tuesday, 27 February 2018

"Desculț" - Zaharia Stancu


"Să nu uiți, Darie!"
Un îndemn pe care l-am purtat cu mine ani și ani. Prima dată, l-am citit într-o culegere de exerciții pentru limba engleză. Apoi, avea să-mi răsune din nou prin îndemnul din romanul lui Maria Arsene. Astăzi, l-am parcurs fără alți intermediari. Citind romanul, am realizat că e mai bine că am sau s-a lăsat atâta vreme până să-l citesc. L-am înțeles altfel. Am înțeles altfel frământările expuse în foile astea care păreau să prindă viață și să strige ele adevărurile pe care le-am uitat sau le-am dori uitate. Pe alocuri, mi-a adus aminte de "Ridicat de la pământ". E ciudat că am înțeles scriitura românească privind-o prin ochii unei scriituri portugheze. Pesemne că popoarele se aseamănă mai mult decât știu ele. Iar bariera limbii devine inexistentă pentru cei ce au trăit aceleași experiențe. De fapt, același lucru îl susține și Zaharia Stancu în roman, menționând că "flămânzii se recunosc între ei după privire", neavând nevoie să-și adreseze vreun cuvânt.
E mult adevăr în romanul "Desculț" al lui Zaharia Stancu. Din sutele de exemple redate, unul dăinuie, din păcate, în continuare în societatea noastră:
"- Muierea nebătută e ca moara neferecată...
- Parcă spusei c-o iubești!...
- Tocmai de-aia..."
La final de roman, mi s-a îngăduit un alt îndemn pe care să-l port cu mine de acum încolo:
"Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat și adânc, Darie!"

Sunday, 25 February 2018

În contratimp, 2016

Secrete, secrete și iar secrete. Neprevăzutul, firea umană, fidelitate, dragoste, avere, faimă și relații de familie. Iată câteva din ingredientele acestui film incitant. Scenă după scenă veți fi asaltați de noi și noi indicii care vă vor face să vă schimbați părerea cu privire la identitatea vinovatului.
Pe scurt, un antreprenor de succes este acuzat de crimă și, presionat de timp și de apariția unui martor-surpriză, trebuie să ofere cât mai multe informații pentru a-și consolida cazul și nevinovăția.
Un film musai de văzut!

Friday, 23 February 2018

Un video de la lansarea romanului "Cusătoresele"

Cineva a spus că dacă îți dorești foarte mult să citești o carte despre un subiect anume și acea carte nu există, ar fi bine s-o scrii chiar tu. Și am. Iar mai jos aveți un mic video de la evenimentul de lansare a cărții care nu a mai fost scrisă până acum.

Monday, 19 February 2018

Peste timp

Recitesc cărțile dragului Vlad și descopăr, cu multă surprindere și încântare, lucruri pe care nu le-am remarcat, afinități și coincidențe. Ca de pildă asta 
Nuvela a plecat de la îndemnul de pe prima pagină din cartea O.K.” scrisă de Maria Arsene.
Deși știu că e ușor să le dai semnificație anumitor întâmplări, îmi rezerv naivitatea de a crede în semne.
Și când te gândești că multă vreme și eu am crezut că Maria Arsene a fost o femeie!

Thursday, 15 February 2018

Suntem diferiți, iar acest lucru ne dă farmec. Nouă și lumii noastre.


O campanie frumoasă își oglindește chipul pe meleagurile noastre. O campanie care are în centrul ei educația. Am fost invitată și am răspuns cu multă mândrie invitației.
M-am tot gândit dacă să scriu din perspectiva unui profesor (dat fiind că la un moment dat m-am mândrit și eu cu apelativul doamna - profesorii știu de ce), dar am ales să scriu din perspectiva unui elev. Cu toții am fost la un moment dat elevi și înțelegem mai bine decât oricine anumite probleme ale educației. Mai ales pentru că acum avem ocazia să le privim și dintr-alte unghiuri.
Mă număr printre aceia care consideră că experiența trăită formează părerea. 
Iar părerea mea o găsiți mai jos:

Copil fiind, nu înțelegi de ce ține atât de mult lumea la scrisul citeț. Dacă ești ambițios, încerci și încerci până când reușești să obții ceva de Doamne-ajută. De nu, rămâi cu gustul amar că  nu te-ai ridicat la standardele așteptate. Încerci să pătrunzi misterul rotunzimii literei a, dar ceva îți scapă. E drept, litera scrisă de tine e ușor colțuroasă, prezintă iregularități și, pe alocuri, ștersături. Dar se înțelege. Am înțeles-o eu, a înțeles-o mama și a înțeles-o și colegul de bancă, Mircea.
Mircea e apreciat. El posedă acel scris citeț. Dar e mai dificil cu cifrele. Sigur, le poate scrie, dar îi este mai greu să le calculeze. Am încercat să-i explic cum calculez eu, dar se vedea clar pe fața lui că nu mă înțelege. Hm, oare abilitatea de a face calcule este precum scrisul citeț?! Cine posedă o asemenea abilitate se mândrește cu ea; și cine nu, se ascunde cât poate, încercând să nu fie descoperit prea curând?!
Eu sunt Ana. Eu le posed pe amândouă. Scriu citeț și sunt maestră la făcut calcule. Mai greu e cu păstrarea liniștii. Îmi place să vorbesc. De fapt, am aflat asta de curând, de la o prietenă. Dar vorbitul mă calmează și mă ajută să mă concentrez. Când e liniște în clasă, iar noi avem de scris sau de calculat, mă trezesc admonestată. Vă vine să credeți că nici măcar nu realizez când încep să vorbesc?! Se întâmplă, cumva, fără mine. La fel cum i se întâmplă Mirunei când încearcă să scrie citeț. Scoate limba. I-am spus că nu e frumos să scoți limba. Chiar dacă, teoretic, nu încalci nicio regulă de bună purtare. E urât să scoți limba la cineva. Caietul sigur nu se supără. Cum să se supere?! Bine, poate se supără când îl pătează cu cerneală.
Cerneala e albastră. De fapt, există și roșie și neagră, dar noi, elevii, avem voie s-o folosim doar pe cea albastră. Uneori, această regulă impusă, ne face să ne răzvrătim. Iar în acele momente, facem rost de cerneală roșie și scriem pe ultimele foi din caiet. Cei mai curajoși dintre noi păstrează acele foi. Și ce dacă profesorii sau părinții descoperă că am scris cu altă cerneală?! Am vrut și noi să vedem cum e să scrii cu cerneala unui om mare. Am vrut să ne simțim și noi oameni mari. N-a durat mult, dar ne-a plăcut. Noi, elevii, considerăm că nu e o greșeală atât de mare, să vrei să scrii ca un adult. Scriind ca un adult poate că și propunerile noastre ar fi luate mult mai în serios. Poate chiar și încurajate. Noi, elevii, suntem harnici și vrem să învățăm. Și vă scriem acum cu cerneală roșie, să ne puteți lua în serios: suntem diferiți, iar diferențele dintre noi nu trebuie folosite pentru a ne pune mereu în relație de competiție unul față de celălalt. Poate ne încurajați să obținem rezultate din plăcere și nu pentru că „Maria are un scris mult mai citeț ca al tău”. Acest lucru nu ne place. Am semnat cu roșu. Noi, elevii.

Sunday, 11 February 2018

‘Cincizeci de nuanțe ale feminismului’


În ziua de astăzi, să te declari feminist/ feministă îmi pare un gest de curaj. Și asta pentru că va trebui să faci față obprobriului public. La auzul cuvântului feministe, lumea își închipuie femei iritate, păroase și care detestă bărbații.
Cartea Cincizeci de nuanțe ale feminismului’ încearcă să ne demonteze prejudecățile cu privire la feminism. Nu numai că feminismul ia mai multe forme, dar el continuă să se auto-actualizeze an de an, fie că realizăm sau nu. Cincizeci de femei își scriu părerile cu privire la legătura pe care o au cu acest curent, idee sau fel de a trăi, dacă doriți. Cincizeci de păreri care te fac să înțelegi că nu știai, de fapt, chiar totul despre feminism. Păreri care te fac să te întrebi și să începi să faci curățenie prin prejudecățile tale.
O carte ce trebuie citită de femei și bărbați, de băieți și fete, adolescenți și adolescente și de toți ce-și închipuie că au înțeles întregul spectru al existenței lor.

Thursday, 1 February 2018

Fragment din romanul "Cusătoresele" de Emilia Muller

Vineri, 9 februarie 2018, romanul "Cusătoresele" își prezintă R.O.G.V.A.I.V.-ul.
Veniți la ora 19:00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu pentru o explozie de culori.

Friday, 26 January 2018

Jurnal de scriitor

Ziua internațională a scrisului de mână a fost sărbătorită de curând, și m-am tot gândit ce înseamnă ea pentru mine. M-am obișnuit să bat tastele laptopului (de parcă ar fi fost vreo Erikă de-ale lui Vlad Mușatescu), dar tot pe bilețele îmi place să notez idei. Atunci când mă lovește inspirația, nu fug să-mi deschid laptopul, ci prefer să scriu pe vreo foaie de hârtie.
Desigur că am și idei scrise. Mă mândresc chiar și cu un jurnal. Sau un fel de agendă. 
Cu totul și cu totul specială. A fost cumpărată dintr-o papetărie din Tulcea. O papetărie aflată chiar lângă clădirea în care își desfășura activitatea tipografia la care a lucrat tata. Acum, acolo tronează un supermarket ce-și promovează prețuri mici. Mă întreb dacă și papetăria a mai supraviețuit. Poate de aceea sunt selectivă cu ce îmi notez în agendă. Să n-o umplu cu scrisul meu lăbărțat și hieroglific. Să-mi mai dăinuie un pic.
I-am deschis coperta să-mi revăd notițele. Și iată ce am găsit.

Nu, nu am probleme cu alcoolul. Pur și simplu, colecționez citate cu valoare de mantră. 
Iar veverița … . Ei bine, veverița mă ghidează cum știe ea mai bine. 

Tuesday, 23 January 2018

"Cusătoresele", primul roman al Emiliei Muller


Probleme de comunicare din societatea de astăzi, subiecte tabu, nevoi negate și descoperiri filosofale. Toate se înlănțuie în acțiunea romanului "Cusătoresele".

Este povestea unui bărbat care se deghizează în femeie și descoperă, infiltrându-se într-un grup secret condus de fosta sa prietenă, aspecte de viață nebănuite până atunci,

La citirea titlului, pare un roman despre și pentru femei. Dar nu. Chiar de două ori nu. Este un roman și pentru bărbați. Și anume, pentru acei bărbați care încă mai caută răspunsul la întrebările “De ce iubim femeile?” sau “Ce-o fi în capul ei?”.

Și pentru că, la rându-mi, îmi plac romanele polițiste, romanul "Cusătoresele" conține și note de mister, dar și o crimă.

Monday, 8 January 2018

Inspirația


Mulți cred că inspirația este un sentiment blând ce te acaparează în timp ce sorbi dintr-o cafea fierbinte sau privești la picurii de ploaie ce se preling pe geamul din fața ta. Totul e calm și binevoitor în jurul tău și atunci apare inspirația. O fi așa, nu zic. Poate pentru unii. Eu am o altă relație cu inspirația. Aș descrie-o cel mai bine așa – un animal prădător și prada sa. În care prada sunt eu.
Multă lume crede că lucrurile care-mi ies din mâini sau propozițiile-mi măiastre apar întocmai precum li se înfățișează, în stadiul lor finit. Dacă ai fost inspirat, iată rezultatul. Nici cu asta nu-s de acord. Și nu m-am trezit cu fața la cearceaf să neg totul astăzi. Anumite lucruri trebuie șlefuite. Și lucrurile fiind lucruri, se încăpățânează. Mai mult, uneori, decât însăși artistul.
Cum apare inspirația? Cam așa. Merg seara la culcare. Citesc câteva pagini, înainte să adorm, din cartea de pe noptieră. Închid apoi cartea, sting lumina și liniștea se așterne. Închid și ochii și încerc să răresc avântul cu care gândurile ricoșează din fruntea-mi. Câtâ liniște în jur! Uneori mă asurzește liniștea asta. Odată triajul realizat, mă confrunt doar cu mici gânduri răzvrătite, hotărâte să-mi arate cine deține puterea. Gata, le-am îndepărtat. Plapuma fâșâie. E semn că mă scufund în somn. Capul mi se afundă un pic mai mult în pernă. Și pleoapele nu mi se mai zbat. E liniște, chiar foarte liniște. Bong! Fiara tocmai s-a aruncat pe perna mea. O simt în dreptul creștetului capului. Stau nemișcată. Are să simtă că n-o bag în seamă și are să plece. Da, da, are să plece. Nemișcare. Câteva clipe lungi ce-mi fac pulsul să crească. Poate a plecat. Vai, ce bine ar fi dacă a plecat. Cu ușurință aș putea adormi acum. Da, sunt liberă. Strâng ușor din pleoape. Nu le deschid. Nu fac niciodată greșeala asta. Da, a plecat. Reușesc să împing ușa peste piciorul unui gând ce încerca să profite de neatenția mea și să năvălească. Dar nu! Sunt pierdută. Labele fiarei înaintează, realizând denivelare după denivelare în structura pernei. O simt. Îmi suflă ușor peste obraji și își apleacă ușor botul să surprindă momentul exact în care voi deschide ochii. O forță puternică o atrage către acea ușă de unde reușisem mai devreme să alung gândul acela năstrușnic. Cu foarte multă ușurință, fiara dă ușa în lături. A pătruns. Dar e în regulă. Aud mârâitul fiarei și pare să fie ceva la care pot rezista. Mârâitul se repetă. Un pic mai puternic. Apoi și mai puternic. Da, înțeleg. Mi-e clar. Mă voi mai gândi mâine la asta. Repet de câteva ori bune mârâitul să fiu sigură că-l voi putea reproduce a doua zi. Adorm în timp ce repet a nu știu câta oară. Mă trezesc a doua zi. Nimic. Nimic n-a mai rămas cu mine. Și era atât de simplu. Atât de clar. Dar nu. Ce păcat!
Când se întâmplă din nou, nu mai repet în capu-mi mârâitul. Alerg prin casă după o foaie și un pix. Trebuie să notez. Altfel am să uit. E sigur că am să uit. După ce am notat, pot să mă întorc din nou în pat și să reiau căderea în somn.

Tuesday, 2 January 2018

Vârsta-i doar un număr. Pentru alții!

În ultima vreme, mă amuz descoperind. Sau mai bine scris, redescoperind. Începuturile de an pot fi stresante. Planuri pentru anul care începe, ambiții, temeri. Dar mai ales, temeri. Temeri cu privire la trecerea timpului. Cu cât înaintăm în vârstă cu atât devenim mai conștienți de trecerea timpului. Uitasem despre asta!
Uitasem că, pe când eram eu însămi o copilă, cei din jur aveau o vârstă a lor ce le definea identitatea. Unchi, mătuși, bunici, părinți, cu toții erau mari. Și în accepțiunea mea de copil, așa fuseseră întotdeauna.
Mi-amintesc de prima dată când am realizat că până și adulții fuseseră la un moment dat mai tineri. Era chiar după ce realizasem un pocinog ce mă lăsase cu capul bandajat. În vizită la o doamnă în vârstă, ședeam pe un fotoliu sorbind din prea acidulatul Brifcor. Mama și doamna în vârstă erau angajate într-o discuție, iar eu - nelăsându-mă întru totul fermecată de magia minunatei băuturi răcoritoare - căscam aiurea ochii prin cameră. Privirea mi-a fost deodată atrasă de un portret alb-negru înrămat și aflat pe comodă. O domnișoară cu un aer distins de vedetă de cinema zâmbea fermecător.
- Mama, cine e? am întrerupt eu conversația, arătând cu degetul către fotografie.
- Nu-i frumos să întrerupi oamenii când vorbesc, mi-a zis mama și a continuat spunându-mi că era chiar doamna în vârstă, în a cărei casă ne găseam, pe când era tânără.
Parcă nu-mi venea s-o cred pe mama. Doamna de față nu semăna deloc cu cea din fotografie. Era prea de tot! Ce i se putuse întâmpla? De ce nu mai arăta ca în poză?
- Eram frumoasă tânără, nu-i așa?! m-a întrebat doamna.
- Da! Foarte, am răspuns cu o delicatețe extraordinară.
De fapt, poate că mama nu mă mințise. Și ea ne arătase poze cu ea din alte vremuri, dar noi nu remarcasem vreo diferență prea mare. Pentru noi, pe atunci, mama fusese și continua să rămână mereu tânără. Cu o implacabilitate similară cu cea a sentimentului că noi nu aveam să creștem niciodată și că vom rămâne mereu copii. Poate și de aici izvorăște dorința fierbinte a copiiilor de a se face mari.
Azi, știu că vârsta e doar un număr. Dar doar pentru copil. Pentru adult e un pic altfel. El este cel care alege să-i dea importanță. Copilul, în schimb, se joacă cu numerele așa cum știe el cel mai bine. Pe o numărătoare. Mută bilele de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta și speră să i se împlinească dorințele. La vârsta de paisprezece ani să primească în dar un câine Husky. La douăzeci, să fie aviator. Și la treizeci de ani să fie președinte de stat. Iar după treizeci, numerele devin indisponibile. E culmea maturității! Și culmea calculului.