Pages

Tuesday, 7 February 2017

Jocul cu mintea

Am recomandat de curând romanul Ludmilei Ulițkaia, și unul dintre argumente a fost acela că este ușor de parcurs, fiind structurat pe capitole scurte. N-am realizat importanța acestei recomandări decât zilele trecute, citind “Cartea oglinzilor” de Eugen Ovidiu Chirovici (un roman foarte bine scris și pe care vi-l recomand cu cea mai mare căldură. Recunosc faptul că parcurgând cartea, am tot așteptat să iasă la iveală un ceva autohton – n-aș știi ce – dar n-a ieșit. Lucru ce-i confirmă încă o dată măestria cu care Eugen Ovidiu Chirovici a scris romanul, reușind să fie un adevărat scriitor-cameleon.). Multe din romanele care se publică în ultima vreme se remarcă prin capitole scurte. Lucru ce face citirea lor mult mai ușoară.

În primul rând, trebuie să admit că prin astfel de romane am primit darul asimilării informației. Să explic, deci: după fiecare capitol urmează o pauză; cu cât sunt mai scurte capitolele, cu atât apar mai multe pauze. Astfel, fiecare dintre noi își poate lua un scurt timp să reflecteze la ce i-a fost prezentat mai devreme și să pornească sau nu mai departe la aflarea continuării. Ceea ce mă aduce la cel de-al doilea argument în favoarea acestei tehnici.

Astăzi suntem într-o acerbă luptă cu timpul. Nu toți avem posibilitatea de a ne scufunda ore întregi în lectura unei cărți. Așadar, parcurgând capitole scurte, putem să ne oprim mai ușor din lectură atunci când trebuie neaparat să ne ocupăm de altceva, iar în plus, mintea noastră nu rămâne blocată (a se citi și nițel vinovată) la mijloc de lectură, ci a încheiat o acțiune și se va întoarce să pornească o alta. Oricât de bizar ar părea, acest lucru e foarte liniștitor pentru creierul nostru. E ca oricare altă activitate care ne dă o senzație de satisfacție pentru că am dus-o la bun sfârșit. Următoarea activitate (a se citi capitol) se începe, deci, cu forțe proaspete, fără vinovății legate de opritul chiar în miezul desfășurării. 

No comments:

Post a Comment