Pages

Thursday, 14 December 2017

Interviu de scriitor


Anumite lucruri trebuie clarificate. Cum ar fi, de exemplu, influențele mele literare. Despre Vlad Mușatescu, despre croitoreala mea specifică, dar și despre mine în acest interviu.

Monday, 11 December 2017

Viață de nomad


Când te muți prea des, cuvântul acasă își pierde din înțeles. Cu atât mai mult pentru alții. Zilele trecute vorbeam la telefon cu sora mea. Telefonul era pe speaker, prilej perfect să fiu salutată de nepot. Și chestionată, pe deasupra.
-          Eme, unde ești acum?
-          Acasă.
-          Unde acasă?
-          Acasă la mine.
-          Bine. Dar în ce țară???
Așa am realizat că pentru nepotul meu sunt o nomadă convinsă. Cum să nu fiu mândră?! 



(Ceea ce îmi amintește de faza de acum aproape doi ani, când – înainte de a mă vizita la Cluj-Napoca – nepotul meu a întrebat-o pe sora mea despre limba în care vorbesc oamenii care locuiesc acolo. Așa îmi trebuie!)

Wednesday, 6 December 2017

Un cadou de Moș Nicolae

Fragment din "Aventurile celor patru ostrogoți" de Vlad Mușatescu

Priveam la televizor. Împreună cu bulgăroaica. Nevastă-mea. Meciul e tare. Și extrem de important. “Steaua” jucând cu o echipă celebră. Căreia nu-i reținusem numele. Când Hagi se pregătea să înscrie un gol de milioane, telefonul a pornit să zbârnâie țopăind pe masă.
Dornic să asist la marcarea primului punct, n-am ridicat receptorul. Pe teren – îmbulzeală cumplită, balamucul de pe lume. Când a șutat băiatul nostru, ovațiile stadionului au declanșat un incredibil fenomen de rezonanță în lanț. Îmi zumzăiau geamurile de la ferestre, paharul cu apă și ecranul televizorului. Atunci am strigat și eu, înșfăcând entuziasmat brațul telefonului:
Goool! Goool!... Unu la zero pentru noi! Și zero la unu pentru nefericiți. Așa le trebuie, dacă trag de timp și la țurloaie... .
Însă aparatul continua să clopoțească, zgârâindu-mi timpanele. Mirat, am examinat mai atent ceea ce luasem în mână. Era lampa de birou. Metalică și cam defectă. În “oala” ei îmi exprimasem satisfacția. Când am pus-o la loc, m-a curentat corespunzător. Urlând de durere și bâțâind din toate mădularele, am tras disperat de șnur. Ștecherul a ieșit din priză realizând o superbă flamă albastră. Și emanând o șuviță de fum. Iar în secunda următoare, totul era în regulă. Scăpasem cu viață. Și nici lumină nu mai aveam. Săriseră siguranțele de la tablou. Înlocuindu-le rapid cu niște sârmă de rufe, în câteva clipe am obținut iarăși curent. Și astfel, am ars și siguranța de la tabloul central. Dar am remediat până când ai zice pește. Schimbând patronul cu un cui. De cinci. Și s-a făcut lumină!

Tuesday, 21 November 2017

Autori români traduși


Ediția bilingvă a cărții "Aventuri de excursionist" (în limba română și engleză) se află pe raftul dedicat scriitorilor români traduși din cadrul librăriei Humanitas Kretzulescu.

Saturday, 18 November 2017

Ayaan Hirsi Ali – „Necredincioasa”


Am descoperit-o absolut accidental pe Ayaan Hirsi Ali; mai exact, dând peste acest video. Mi-au plăcut ideile și apoi am început să caut informații despre ea pe internet. Cu fiecare informație în plus, eram din ce în ce mai fermecată. Îmi pierdusem încrederea că astfel de oameni mai există.

Dilemele mele cu privire la ce li se întâmplă unor femei în alte colțuri m-au frământat și continuă să mă frământe. Încercasem de câteva ori să le discut, dar mă lovisem mereu de o abordare ‘democratică’ – fiecare trebuie lăsat să-și rezolve problemele în stilul său. N-aș vrea nici să mă înfierez drept o Ioana dArc a drepturilor femeilor în întreaga lume, dar recunosc că m-am simțit adesea responsabilă sau poate chiar rușinată să mă pot bucura de libertăți și drepturi, în timp ce alte femei nu. Și, recunosc, adesea m-am regăsit îngrozită la gândul că m-aș fi putut naște în alt colț unde faptul de a fi femeie este echivalent cu un preș de care te ștergi. Era, deci, o pură întâmplare că mă născusem aici și nu acolo. O întâmplare care te face să apreciezi diferit cuvântul noroc.

Cât despre religie, m-aș putea alătura frământărilor expuse de Ayaan Hirsi Ali în cartea Necredincioasa”. Câte dintre “credințele noastre ortodoxe” nu sunt, de fapt, superstiții? De ce, dacă D-zeu tatăl ne iubește egal, ne împărțim în biserică în stânga, pentru femei, și în dreapta, pentru bărbați? De ce femeile trebuie să-și acopere capul când intră în biserică? De ce acoperirea capului unei femei este chiar mai importantă decât împărtășania? De ce femeia trebuie să-i fie supusă bărbatului? De ce femeia trebuie să se înmulțească precum Rahela? De ce, dacă D-zeu ne iubește pe toți la fel, unii trebuie să se ascundă sau să le fie rușine de orientarea lor sexuală? De ce... ? Și într-un final, așa cum recomandă chiar și Ayaan Hirsi Ali, de ce ne împotrivim unei actualizări a religiilor? De ce continuăm să urmăm antice precepte care nu mai au nimic în comun cu societatea în care trăim?

Romanul “Necredincioasa” nu încearcă în niciun fel să atragă fideli și nici să împartă religiile în bune sau rele. Este o mărturisire a unei femei care a trecut prin experiențe teribile, le-a supraviețuit, a luptat (uneori, chiar împotriva propriilor prejudecăți) și a trăit să le povestească. Nu incită la niciun fel de isterie contra islamului. Ci își pune întrebări, și aș adăuga ne încurajează să ne adresăm și nouă niște întrebări importante.


P.S. Rating-ul de pe goodreads a fost influențat de calitatea redactării. De altfel, cartea merită cinci stele, fără nicio discuție! Faptul că lipsesc în jur de treizeci de pagini din carte m-a făcut să-i dau un rating mai mic. Am contactat editura Rao, dar n-am primit niciun răspuns. Așadar, nu știu dacă greșeala se aplică unui întreg tiraj sau doar câtorva exemplare izolate. Vă recomand cu încredere cartea, dar v-aș ruga să fiți atenți (înainte de a o cumpăra) la numărul de pagină care urmează după pagina 160. Dacă e urmată de pagina 129, înseamnă că aveți aceeași ediție ca a mea (din care lipsesc paginile 161-192). 

Thursday, 9 November 2017

Dor de Vlad


Mi-era dor de Vlad, așa că am reînceput să-i citesc cărțile. 
Și... surpriză! Când ți-e dor, descoperi coincidențe cu tâlc.

Saturday, 4 November 2017

José Saramago - „Ridicat de la pământ”


Romanul „Ridicat de la pământ” are propriul său spirit. Un spirit care te subjugă după bunul său plac. Începe maiestuos, aș zice, cu un citat din Almeida Garrett: 
(Îi întreb pe economiștii politici și pe moraliști dacă au calculat vreodată numărul de persoane care trebuie să îndure mizerie, muncă excesivă, demoralizare, degradare, ignoranță, nenorocire copleșitoare și sărăcie lucie pentru ca un singur om să devină bogat.)

Dacă esențele planetei pe care locuim ar trebui descrise în cuvinte, romanul lui José Saramago ar reuși într-un mod mișcător să le explice neinițiaților despre adevărurile tereștrilor. 
Romanul e scris cu dragoste. De fapt, cu multă dragoste pentru oamenii care lucrează pământul, care știu ce înseamnă o simplă schimbare de nori, un foșnet al grâului, o bătaie de vânt și ce implicații ar putea avea acestea asupra recoltei. De asemenea, romanul aduce laudă celor simpli care au reușit, prin sacrificiile lor, să se ridice împotriva latifundiarilor portughezi, indiferent de regimurile politice pe care le-au traversat. Vremea-Rea (numele familiei pe care este centrat romanul, în limba portugheză Mau-Tempo) nu este deloc o opreliște, și ar putea să servească drept sprijin.

Un plus de farmec îi aduce romanului vocea naratorului, care se îmbină într-un mod inedit cu cele ale personajelor. Și dacă n-ai trăit vreodată dependent de fructul pământului, tot te vei găsi vibrând în timp ce parcurgi aceste pagini. 

Wednesday, 11 October 2017

Mirajul poșetei


E bizar să descoperim uneori lucruri importante pe care le-am uitat. De pildă, în cazul meu, fascinația pe care o aveam cu privire la poșeta mamei. Când se întorcea de la lucru, și ieșeam în hol s-o întâmpin, nu era dată să nu-i cotrobăi prin poșetă după ceva bun’. Dacă am crezut vreodată în magie, ei bine asta i se datorează doar mamei și poșetei ei. Și asta pentru că mai mereu se găsea ceva acolo să mă încânte.

De curând, al meu nepot mi-a amintit despre minunăția poșetelor. Ba și mai mult, m-a învățat despre cum arătă expresia unuia care crede într-un asemenea miraj. Fan al gumelor de mestecat, în special a celei cu gust de pepene, nepotul m-a întrebat dacă nu posed așa ceva prin poșetă. I-am răspuns că nu, dar am început să caut prin poșetă, încercând să vin cu un substitut. Astfel, am găsit o bomboană. Ochii albaștri au sclipit de încântare și un zâmbet i s-a întins pe toată fața. Eram magică!!! 
Și voi rămâne așa atâta vreme cât am grijă să port în geantă ‘ceva bun’.

Monday, 2 October 2017

Un pas în urma serafimilor


Trebuie să admit. Iubesc să văd filme. Nu dețin cunoștințe de critic de film, dar mă ghidez ca oricare alt om obișnuit după dacă mi-a plăcut sau nu un film. În ultimii ani, cinematografia românească se găsește pe un trend ascendent. Personal, am început să dau atenție filmelor românești noi odată cu extraordinarul film ‘Nunta mută’ regizat de Horațiu Mălăele. În jurul meu se tot aud voci dezaprobatoare cu privire la ‘filmele românești care vorbesc doar despre comunism și ne pun pe noi, românii, într-o lumină proastă’. Mărturisesc că am altă părere. Fiecare din filmele noi românești, văzute în ultimii ani, aduce ceva nou. Cred că trebuie să fim măcar un pic deschiși și să încercăm să vedem mai încolo de prejudecățile noastre.

Un pas în urma serafimilor’ mi-a atras atenția prin titlu, dar și trailerul a fost convingător. În ciuda subiectului central al filmului, care poate ar speria puritanii sau ar îngrozi religioșii care s-ar teme că văzându-l ar putea să comită vreo blasfemie, filmul încântă cu o prospețime a scenariului și ne cadorisește și cu o temă de gândit pentru acasă. Jocul actorilor curge cu o naturalețe desăvârșită și acțiunea filmului te impresoară, ținându-te cu sufletul la gură până la final. Gabriel, personajul principal, intră într-un seminar ortodox, dorindu-și să devină preot. Descoperă curând că viața în cadrul seminarului prezintă mai multe valențe decât s-ar fi așteptat și este dat peste cap de întunecimea ce caracterizează persoanele aflate la conducerea seminarului. Prietenia apare drept singurul refugiu pentru tânărul seminarist, iar scopul inițial pentru care el ajunsese acolo intră într-un con de umbră. Metafore de o deosebită frumusețe înnobilează filmul. Pentru mine, scena din satul în care Gabriel își face practica rămâne una dintre cele mai frumoase din cadrul filmului. Fermecătoare este, de asemenea, și surpriza de la finalul filmului.

Dacă vă este teamă că subiectul central al filmului v-ar plictisi, v-aș recomanda să treceți peste această temere și să îndrăzniți să mergeți să vedeți filmul. Un pas în urma serafimilor’ nu vă va dezamăgi. Cu siguranță!

Tuesday, 19 September 2017

O priveliște

Aista-i cel mai fain loc din Cluj-Napoca.
Cel puțin, pentru mine. Foarte târziu am aflat că "Rapsodia Română" nu se auzea din mașina vreunui trecător, precum credeam eu. Când ceasul din turnul Primăriei arată oră fixă, primele acorduri din rapsodie se fac auzite. Minunat!

Wednesday, 13 September 2017

Adelin Petrișor – Țara cu un singur gras


Aveam 6 ani la revoluție. Eram prea mică să-mi fi făcut o opinie corectă. Îmi amintesc ca prin vis sticlele de lapte și paleții metalici înalți cu care se transportau acestea. Și îmi amintesc încă ceva. Avea importanță, copil fiind. Nu se găsea ciocolată, iar prima banană pe care am mâncat-o era verde (deși ai mei lăsaseră câteva la copt deasupra dulapului). Poate de aia și astăzi nu pot mânca bananele coapte și îmi pare că tot cele verzi au gust bun.
Nu știam ce însemna comunismul. Era un cuvânt golit de sens. Dar îmi amintesc ziua în care Ceaușeștii au fugit cu elicopterul. Mama mă rugase să intru în casă, de frica teroriștilor. Un alt cuvânt golit de sens. Nu puteam pricepe ce se putuse întâmpla așa de grav și nici cine erau teroriștii ăștia când eu aveam o mijita de jucat cu vecinii de la bloc. Dorința de clarificare mi-a tot revenit pe parcursul anilor. E greu să înțelegi ceva ce n-ai trăit. Dar există modalități, totuși. Să vezi reportaje, să citești cărți. Doar pentru tine. Să vrei să înțelegi. Cartea ‘Recviem pentru nebuniși bestii’ a marelui scriitor Augustin Buzura m-a ajutat să înțeleg mai bine un timp pe care nu l-am trăit. La fel cum m-a ajutat și reportajul despre decretul din1966.
Cartea lui Adelin Petrișor mă ajută, într-un fel, să înțeleg și alte aspecte despre comunismul românesc, chiar dacă în carte este vorba despre comunismul din Coreea de Nord. Dar cel mai mult, îmi ridică un semnal de alarmă. În două sensuri. Ce s-ar fi întâmplat dacă revoluția din ’89 nu s-ar fi întâmplat. Și ce s-ar întâmpla dacă am lăsa din nou frâiele în mâna unuia avid să devină dictator.

Stilul narativ al lui Adelin Petrișor e foarte ușor de parcurs. Nu se împiedică de cuvinte pompoase și este orientat pe faptul de a-și transmite cât mai eficient mesajul. Acest lucru mi-a plăcut în toate reportajele făcute de domnul Petrișor. Recomand cu deosebită căldură lecturarea acestei cărți. Nu pentru trecut și nici pentru prezent, ci pentru un viitor pe care ni l-am dori oricum dar nu gri.

Thursday, 7 September 2017

Avertizare

Îmi place să mă plimb prin centrul unui oraș, însă am descoperit că părțile cele mai interesante pot fi periferiile. Să te plimbi pe străduțe înguste, să admiri parcurile de cartier și să vezi cum trăiesc oamenii, de fapt, mi se pare uneori cu mult mai interesant decât un anume obiectiv turistic.

Asta este și povestea pozei de mai jos. Treceam pe lângă un bloc și am citit mesajul scris la parter pentru oricare om care intra acolo. M-a amuzat teribil faptul că amenințarea cea mai mare venea din partea Domnului. Oare să fi fost domnul care locuia la parter?!

Monday, 4 September 2017

Emmanuel Carrère – Adversarul


Există în noi nevoia de a înțelege, de a găsi explicații pentru anumite acte săvârșite de semenii noștri. Crima?! Ei bine, ne fascinează poveștile cu detectivi, cazurile bizare, motivul crimei, psihologia criminalului și câte și mai câte legate de partea întunecată a firii noastre. Vrem să înțelegem. Suntem siguri că orice puzzle poate fi rezolvat. Romanul Adversarul” se bazează pe un caz real, iar scriitorul prezintă cu măiestrie mărturii, dovezi, detalii din proces și propriile întrebări cu privire la caz.

Spre deosebire de alte romane de gen, avem de la început informații cu privire la identitatea criminalului. Crima este descrisă succinct la începutul cărții, suntem conduși în trecut, iar apoi ne apropiem, puțin câte puțin, de crima în sine, de proces, de rezoluție, de liniștea care se vrea așternută apoi. Eu, recunosc, am încercat să găsesc în toate o fărâmă de umanitate pentru un om ce nu pare a avea nimic în comun cu rasa lui. Mi-a fost absolut imposibil să nu sper până la ultima filă într-o explicație care să aibă sens, care să îmi pună frica la adăpost și să mă reîncredințeze că astfel de cazuri sunt accidente sau că pot fi preîntâmpinate, printr-un mod sau altul.

Ultimele propoziții, reflecții ale scriitorului, îmi par magnifice. Există un adversar în fiecare dintre cele mai banale lucruri, cum există câte un adversar în fiecare dintre noi. Se lasă condus de noi sau doar ne păcălește că noi îl conducem?!

Monday, 14 August 2017

Augustin Buzura - Raport asupra singurătății

Dependența. O simți cum pune stăpânire pe tine de fiecare dată când deschizi coperțile unui roman de-ale lui Augustin Buzura. Citesc primele pagini și-mi amintesc cât de greu a fost să accept că se termina romanul „Recviem pentru nebuni și bestii” (da, scriu corect; ‘se termina’ fără voia mea). Fac pauze, devenind conștientă de faptul că vreau să prelungesc timpul petrecut citind romanul. Frica face loc curiozității. Apoi, dependenței. Filele trec cu repeziciune și mă pomenesc deja mai încolo de jumătatea romanului. Moment în care teama pune din nou stăpânire pe mine. Acea teamă măiastră că romanul se termină prea repede.

Cei care încă n-au renunțat să caute răspunsuri despre ei și despre plămădeala din care au apărut vor adora romanul acesta. Frica de singurătate și de moarte par, la prima vedere, să fie temele centrale ale romanului. Dar, de fapt, teama de viață poartă adevărata coroană. Proza lui Augustin Buzura e la fel de desăvârșită precum un diamant bine șlefuit, strălucind încântător din orice unghi ai privi-o. 

Monday, 7 August 2017

Soluții

Când n-ai altfel cum, cârpești. Sunt unii care ajung și la extreme. Precum în imaginile de mai jos.





Privind invenția, m-am gândit că poate fi un pasaj pentru a trece dintr-un apartament în altul. Cum nu mai e cazul de pasaj pentru servitori, mi-am zis că e un pasaj fantastic. Precum cel din palatul din Florența, folosit de cei cu sânge albastru să ajungă în alte părți din oraș, fără știrea muritorilor
Aveți vreo altă idee?!

Wednesday, 2 August 2017

Moștenirea lui Ionescu

Teatrul absurdului se regăsește adesea printre noi. Uneori, trecem pe lângă și nici măcar nu ne mai miră. Ne-am obișnuit. Așa sunt oamenii!
Azi m-am dus la piață și am intrat și într-un magazin în căutare de un bec anume. Am pătruns în magazin odată cu două mame și două copiluțe zglobii. Cea mai mică, devenind și personaj secundar în povestea de mai jos, trebuie că are în jur de trei ani. Mama a întrebat-o pe una dintre vânzătoare despre un cântar, dând drumul mâinii fetiței. Îmi așteptam rândul, când o altă vânzătoare m-a întrebat ce doream. I-am arătat becul stricat și i-am spus că am nevoie de unul la fel.
- Dar nu mai avem de ăsta spiralat.
- Nu-i o problemă, i-am răspuns. Mă interesează să aibă același tip de soclu.
Scotocește printr-o cutie cu mai multe tipuri de becuri, scoate de acolo unul rotund și mi-l arată. Îi zic că este în regulă. Se întoarce și caută din nou în cutie. Scoate altul. De data aceasta, unul spiralat.
- Ăsta are putere mai mare, îmi zice.
- Ok, îl iau pe acesta.
Fetița aleargă prin magazin, se oprește, trage de ceva și se aud lucruri căzând. Toată lumea din magazin se întoarce către locul de unde vine zgomotul.
- Ei și copii ăștia, îmi zice vânzătoarea. Îi lasă de capul lor.
Expresia feței ei confirmă o experiență vastă în domeniu. O compătimesc, în gând, pentru toate dățile în care a aranjat din nou produsele pentru că un client le-a dărâmat.
- Deci v-ați hotărât la care bec? mă întreabă.
- La cel spiralat, mai puternic.
- Aha.
Se aude încă un pocnet. O altă vânzătoare se duce să inspecteze locul. Vine cu o ramă și strigă către vânzătoarea care îi arăta doamnei cântarul.
- Mai adăugați și o ramă la ce cumpărați acolo.
- Sigur, răspunde mama și-și cheamă copilul lângă ea, certându-o pentru ce făcuse.
Mama își ia fetița în brațe și răspunde vânzătoarei cu privire la modalitatea de plată. Vânzătoarea mea se întoarce ușor către cutia cu becuri, fiind în tot timpul acesta preocupată de ce se întâmpla în jurul fetiței, ca să spună apoi cu glas tare:
- Dar ce, domnișoara nu și-a consumat toată energia afară?
Mama, vădit rușinată, nu spune nimic. Oricum acceptase să plătească daunele și situația era penibilă și fără intervenția vânzătoarei.
- Copiii ar trebui ținuți afară, îmi zice vânzătoarea.
M-a uimit modul ușor în care mi-a vorbit de parcă mă trecuse în lista ei de aliați. Dar cel mai mult, mă sperie să văd că există oameni care au uitat cum e să fii copil, când ai răbdare doar cât trece cioara peste bloc, cum îmi zicea mama.
Și apoi, s-a întors către cutia cu becuri, scotocind după alte becuri. Îi spun că am decis să-l cumpăr pe cel spiralat, că nu e nevoie să caute alte becuri.
- A, da? îmi răspunde.
- Doar unul îmi este suficient, văzând că se pregătea să scaneze două becuri spiralate.

Tuesday, 25 July 2017

Mă iubește! Nu mă iubește!


Am văzut filmul Boyhood. Bunicel, dar în niciun caz un film de Oscar. Oare mai știm ce înseamnă un film de Oscar?! Da. Funeralii fericite și The Shawshank Redemption sunt filme de Oscar. Filme în care te scufunzi și-ți dorești să nu se termine niciodată. La fel e și cu cărțile bune, Recviem pentru nebuni și bestii sau Shantaram, de exemplu.
Un schimb de replici de la finalul filmului m-a pus ușor pe gânduri. Și anume dacă Trăiește clipa! nu e de fapt invers. Adică, clipa ne trăiește pe noi și n-avem cum ne împotrivi. Și am realizat cât de prinși suntem în mirajul dictoanelor. Credem în ele, ne prefacem că ne ducem viața conform lor și ne place să ne auzim dând sfaturi altora și folosindu-le. Cine seamănă vânt, culege furtună. Binele învinge. Nimic nu e mai presus de iubire (sau de lege, depinde de circumstanțe). Minciuna are picioare scurte. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Meseria e brățară de aur. Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. E drept, există sămânță de înțelepciune în fiecare, dar nu în ele stă rezolvarea existenței noastre. Până la urmă, viața e imposibil de încadrat în dictoane. Și nici măcar în jocuri de genul Mă iubește! Nu mă iubește!, chiar dacă putem alege să ignorăm ultima petală care ne-ar da un răspuns pe care nu suntem dispuși să-l validăm drept adevărat. Scriind dictoanele de mai sus, mi-au răsunat în gând următoarele versuri (nici nu se putea mai nimerit):
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

                                                                        Mihai Eminescu - Glossă

Tuesday, 18 July 2017

Făgăduiala - Friedrich Durrenmatt

Nu numai suspansul este un criteriu căutat de mine în genul polițist (deși Făgăduiala nu se încadrează întru totul în acest gen), dar și posibilitatea de a vedea cu ochii minții acțiunea în timp ce trec de la o propoziție la alta.
Romanul "Făgăduiala" le conține pe amândouă. Mai mult, invită cititorul la reflecție. Reflecție asupra cuvântului responsabilitate. Fie ea față de un individ anume, fie față de societate. După ce am terminat de citit romanul, m-am regăsit mereu încercând să răspund dilemei de mai sus. Am realizat, într-un sfârșit, că îmi pusesem problema greșit. Nimeni nu ne pune vreodată să alegem, deși am părea constrânși, la o simplă vedere. Dacă e bine sau nu, e deja o altă discuție.
Romanul "Făgăduiala" este lectură obligatorie, după umila mea părere.

Tuesday, 20 June 2017

Morning's here! The morning's here, sunshine is here.

Cântecul lui Joey mi-a răsunat în cap când am văzut că răsare soarele. Apoi, am ascultat. Adevăratul cântec suna mult mai încântător. 
De ce să-l stric descriindu-l?! Mai bine vi-l prezint și vouă.
Zgomotul sacadat al vagoanelor de tren îmi pare de-a dreptul fermecător. Pe vremuri, oamenii de la țară știau ce oră este după trenul care trecea. Oare acum mai știu?! Pe mine m-a ajutat ceasul de la mână: ora cinci dimineața.

Thursday, 15 June 2017

Tortul


Ziua de naștere a tatălui meu a fost zilele trecute. Nepotul meu, care se află în vizită la bunici, se poate să fi fost un cadou prea apreciat. Seara, când a fost întrebat cum și-a petrecut ziua cu bunicii, nepotul a făcut următoarea observație: mami, bunelu’ n-are tort! Și s-a retras discret din conversație. După o scurtă absență din cameră, nepotul s-a întors cântând La Mulți Ani și purtând o felie de pepene în mâini. Și tortul a fost creat. 
La fel ca o amintire de neuitat. Mai ales pentru bunelu.

Thursday, 1 June 2017

La mulți ani, copii!

Fragment din "Unchiul Andi - "Detectivul" și nepoții săi" de Vlad Mușatescu

- Al, băiețelule, e musai să le scrii copiilor o carte!
Înduioșat și eu de copilăreasca cerere a nepoțeilor de la Valea cu Urși, am stat o clipă pe gânduri. Apoi i-am spus mătușă-mi:
- Crezi că-i chiar atât de ușor să întocmești un volum cu povestiri pentru tinerii cititori?... Nu cred c-aș fi în stare... Până acum n-am scris decât romane de aventuri!
- Ei și? Îți închipui că nu le-au citit și ei? Te-nșeli, și încă amarnic... Pune-te, omule, pe treabă, și fă-le o carte mai pe-nțelesul lor!
- Cu basme? întrebai oarecum îngrijorat.
- De ce nu?!... Oare Făt-Frumos n-a fost și el un soi de detectiv? N-a luptat împotriva răilor de pe lume? Scrie-le niște basme moderne, cu balauri din zilele noastre, că există și azi, fii fără grijă!
Am zâmbit nițel pe sub mustață, apoi i-am declarat mătușă-mii:
- Bine! Bine, tanti Ralițo! Dar să nu-ți pară rău... Am să te bag și pe matale în carte!
- Ce vorbești? Semăn eu a balaur? s-a înspăimântat mătușă-mea.
- Oarecum! i-am răspuns bătrânei mele dragi. Însă unul care va stârni zâmbetul pe buzele mituticilor... Că faci atâtea boroboațe și încurcături, încât vei deveni o eroină adorată de cititori!...

Sunday, 14 May 2017

Cum să gestionezi o dilemă

De când mă știu pe lume, am cunoscut două tipuri de oameni. Cei care spun că nu se poate și cei care spun că se poate. Și unii și ceilalți sunt fermi în credința lor. 
Precum copacul acesta din imaginea de mai jos.
Se poate. Nu se poate. Se poate?

Thursday, 4 May 2017

Vlad Mușatescu - Unchiul Andi - "Detectivul" și nepoții săi

Măiestrică, e din nou ziua ta. Și cum am putea să te celebrăm altfel decât prin scrisul tău?!

Fragment

Și, în aceeași clipă chiar, primii o lopată în cap. Noroc că era de lemn. Lopata, nu capul.
- Aoleo! am strigat îndurerat, frecându-mi vârtos creștetul.
- De ce aoleo? ... Nu-ți pare bine că mă vezi? am deslușit imediat vocea mătușă-mii Ralița.
Nedumerit de pretențiile dânsei, care-mi mai cerea s-o și văd, și încă în plină beznă, după ce-mi otânjise scăfârlia, precum și de apariția ei atât de neașteptată, am rămas un moment fără glas.
- Ce-i cu matale aici? am răcnit după un timp, cât mai puternic, anume pentru a-i preciza mătușă-mii locul unde mă aflu, ca să nu mă pocnească iarăși în devlă.
- Măi băiete, cum de poți pune o asemenea întrebare? s-a auzit numai vocea lui tanti Ralița, deoarece pe dânsa tot nu o vedeam. Nu era firesc să fiu îngrijorată de situația voastră, a ta și a nevesti-ti, când am văzut cum a viscolit toată noaptea? ... De-aia am pornit către voi, să vă dezăpezesc! ...
- Tocmai din bariera Vergului? mă mirai eu, nevenindu-mi să-mi cred urechilor.
- Exact și întocmai! m-a informat mătușă-mea. Și mi-am luat și două lopeți cu mine...
- De ce două?
- Pentru c-așa aveam nevoie! Una, de lemn, ca să lucrez la zăpada spulberată, și încă una, de fier, să sparg ghețușca... E tehnic?...
Bucuros că o folosise pe cea mai întâi pomenită, și nu pe cealaltă, cu care mi-ar fi putut crăpa capul, mă felicitai că am o astfel de mătușă. Deoarece nu se prea găsește așa ceva, oricum și oriunde. Cu atât mai mult, cu cât bătrâna depășise de multișor vârsta de șaptezeci de ani.
Asta, în vreme ce locatarii din casa noastră mai aveau zdravăn până la pensie, dar dormeau pe sparte.

Bravo lor, halal oameni!

Monday, 10 April 2017

Câștigător


Dragul meu nepot mi-a dăruit un desen cu niște iepurași. Astăzi, iepurașii s-au văzut cu Șugu, înainte de plecarea acestuia. 
Șugu pleacă să-și întâlnească pe drept câștigătorul giveaway-ului de pe goodreads.
Iepurașii îți urează excursie plăcută, Șugu!

Saturday, 8 April 2017

M(ucenic), 2016

Scriu sub imboldul unei puternice impresii lăsate de filmul “Ученик” (tradus în românește M(ucenic)).
Un personaj principal din film spune la un moment dat că pubertatea este o boală mintală care trece odată cu atingerea vârstei adulte. Mi-a plăcut asta foarte mult, cu atât mai mult cu cât perioada adolescenței pare să includă mereu elemente imposibil de explicat sau de anticipat. 
Filmul are în centrul său un adolescent, Veniamin, în căutare de sine și găsind un sprijin în valorile din Biblie. Mizând pe o dăruire până la capăt, Veniamin refuză alte alternative și de aici apar diverse situații conflictuale. Însă Veniamin nu este singurul care refuză să ia în calcul alte păreri sau opțiuni. O lume întreagă din jurul lui pare să trăiască în același mod, doar nu atât de dus la extrem.
Apar multe planuri în antiteză și nu am să deconspir din ele, însă o metaforă extraordinar de cutremurătoare apare la finalul filmului. Acea frământare în care societatea noastră se găsește de o bună bucată de vreme. Și anume a avea de ales între habotnicie și încercarea de a rămâne echidistant, ghidându-ne după evidențe.
Vă recomand acest film și pentru faptul că vă va surprinde cum nici măcar nu vă așteptați. 

Wednesday, 5 April 2017

Lansare de carte


“Aventuri de excursionist” se întoarce cu forțe proaspete. Duble, românești și englezești.

Autoarea și două minunate invitate vă așteaptă cu drag la lansarea ediției bilingve a colecției de scurte povestiri “Aventuri de excursionist”.

Monday, 3 April 2017

"Aventuri de excursionist" în ediție bilingvă

"De ce nu publici și în limba engleză?", am fost întrebată de prieteni care n-au limba română drept limbă nativă.
Și așa a apărut ediția bilingvă a colecției de scurte povestiri "Aventuri de excursionist".
Veniți joi, 6 aprilie 2017, la orele 18:30 în foaierul Bibliotecii Județene "Octavian Goga" din Cluj-Napoca să sărbătorim publicarea.
Vă aștept cu drag! Eu, autoarea, și două invitate prea speciale.
Ne vedem la bibliotecă!

Saturday, 25 March 2017

Meserii

Priveam zilele trecute un episod din serialul The Wonder Years și mi-am amintit de cum am făcut eu cunoștință cu profesiile părinților mei. Știam, de exemplu, că tata lucra cu litere de plumb. De aceea aveam carnețele cu numele meu pe ele și ștampilă pentru biblioteca familiei. Dar un nume pentru ce făcea el nu aveam. Și întrebarea a venit într-o zi. De sub nasul învățătoarei, gata să completeze la sfârșitul catalogului profesiile părinților.

Mulți dintre colegii mei răspundeau lăudându-se cu oceanist și casnică. Și aveam să aflu apoi că niciunul dintre cuvintele ăstea două nu desemna un nume de specialist în medicină și, respectiv, cineva care tot cască. Când am ajuns acasă în după-amiaza aceea, tata m-a cadorisit cu zețar, iar mama cu bobinatoare. Le-am comunicat cu multă fală a doua zi învățătoarei.
Și mă gândesc că, pe atunci, nu știam noi, copiii, prea bine ce presupune niciuna dintre acele profesii; eram mândri că părinții noștri aveau un alt nume decât cel de familie, pe care îl purtam și noi. E drept că remarcam că unele profesii făceau impresie bună, dar n-am stat nicicând să analizez de ce. Eram mândră de părinții mei, munceau și lumea era mulțumită de munca lor. Ce mi-aș mai fi dorit în plus?!

Mă gândesc adesea că așa e acum și pentru nepotul meu. E mândru să ne știe ocupați, punându-ne chiar el o poreclă acum câțiva ani – servicioi.

Wednesday, 22 March 2017

Teoria bacșișului la români

Un restaurant undeva în România. Un străin cere nota. Felul în care vorbește limba română, accentuând litera r, îl dă de gol că nu este nativ. Ospătarul se întoarce cu nota și îi explică în limba română:
- Să știți că-n România bacșișul nu este inclus în preț.
- Da, știu. Tocmai de aceea aveți scris acest lucru pe notă în limba engleză. E cu dedicație pentru străini.
- Ă .. . Ospătarul e blocat.

Și mă gândesc, cum de a crezut ospătarul că un străin care vorbește limba țării în care se găsesc n-ar știi care îi sunt “tradițiile”? În plus, dacă l-ar fi considerat turist și total neștiutor, cum să ia în calcul că un turist învață limba țării de vizitat înainte s-o viziteze?!

Wednesday, 15 March 2017

"Supleantul" de Petru Popescu


Ori de câte ori citesc sau văd videouri despre oameni care au reușit să fugă din Coreea de nord și aflu despre stilul de viață de acolo, mă gândesc cu teamă că așa am fi trăit și noi astăzi de n-ar fi fost revoluția din 1989. Documentarul lui Adelin Petrișor mă face să mă gândesc că nu m-am dus prea departe cu acest gând. Mai ales că menționează că după vizita din 1971 la Phenian, Ceaușescu a fost impresionat de primirile fastuoase și a copiat modelul lor în România.
Supleantul” se centrează pe legătura cu Zoia Ceaușescu, pe impresiile de la prima vedere, frământările de după, pe lucrurile neașteptate pe care aceasta le face ori zice. Și mai puțin pe decor; deși sunt amintite abuzurile, lipsurile, ba chiar și faima pe care o aveam în Germania de est pentru aceste lipsuri. Decretul 770 planează pe tot parcursul romanului precum un uliu care se învârte și învârte, până când se hotărăște ce pradă să prindă în ghearele sale.

Fiecare cititor păstrează în sufletul său câte o bucățică din cărțile parcurse. Din “Supleantul” păstrez acea dorință și căutare febrilă de libertate.

Monday, 13 March 2017

Visez și visez


Am cerut un cappuccino. A venit însoțit de un mic biscuit. Scrisul de pe ambalaj îmi captează atenția. “Visez și visez” citesc, și parcă în cap îmi rulează faimoasa melodie a lui John Lennon. Și prima dată când am ascultat-o. Bucătăria părinților mei, în care un radio își ia rolul în serios de a fi zgomot de fundal. Ignorat sau nu. Pe atunci nu știam ce înseamnă cuvintele alea, îmbinate atât de frumos cu ritmul melodic. Aflasem de la tata, pe scurt, povestea lui John Lennon și tonul lui îmi dădea de înțeles că îi părea rău de destinul cântărețului. Astfel că multă vreme melodia ajunsese să îmi fie sinonimă cu tristețea unui destin curmat brutal. Apoi, am înțeles limba și însemnătatea cuvintelor. Și nu știu de ce, dar mi s-a părut cu atât mai trist cântecul. Poate și pentru că nu puteam separa acel destin tragic de mesajul optimist al cântecului.

Dar astăzi, ambalajul nu ducea cu gândul la nimic tragic. Mesajul optimist, pesemne, că a învins. M-am întrebat adesea dacă e mai bine să visezi sau nu. Continuu să cred că e mai bine. Și cuvintele ăstea de pe ambalajul de astăzi par să suțină la fel. 

Wednesday, 8 March 2017

Psst! E concurs!

Vrei să primești un exemplar gratuit din nuvela Sunt veteran!”?!

Ei bine, tot ce trebuie să faci este să urmezi cu atenție indicațiile de aici
Mult succes! 

Monday, 6 March 2017

Despre artă


Pe când eram mică ajunsesem să cred că arta înseamnă ceva ce nu poate fi înțeles, trăit, simțit ori descris. Tablouri celebre ne erau arătate nouă, copiiilor, pentru a ne deschide mintea către artă, însă universul artei rămânea la fel de închis. Știam doar că un anume pictor era celebru pentru o anumită lucrare. Desigur, faimoasa frază când spui Grigorescu, spui ...’ venea să ne tulbure și mai mult. Ne era clar că nu vom înțelege niciodată nimic. Nu simțeam vreun fior din tremurul vădit de care era cuprinsă persoana care ne spunea fraza de mai sus. Eram, deci, niște condamnați la ignoranță. E foarte ușor să crezi cele mai rele lucruri despre tine (pe asta am auzit-o eu într-un film clasic J) și cu atât mai mult să te gândești că arta nu e pentru toți. Ei bine, nu toți putem realiza portrete și tablouri cu peisaje în pastel. Dar cu toții merităm să căutăm în artă, să nu ne lăsăm opriți de un tablou care nu ne spune nimic. Nici despre artă, nici despre noi.
Apoi, peste ani, cuvântul artist a fost mai tot timpul urmat, fie cu voce tare sau doar în gândurile fiecăruia (precum aruncatul unui boomerang), de celebra frază – o zi vesel, o zi trist. Chiar și unele portrete sau poze ale artiștilor vor cu precădere să ne convingă că un artist e sigur un ins singuratic și ursuz. Aș zice că, din această perspectivă, mulți oameni sunt artiști.
M-am surprins în 2007 desenând și pictând și căutând aprig să fac asta. La scurt timp, am realizat cât de relaxant era pentru mine acest obicei. Când îi aud pe unii vorbind despre beneficiile meditației, pot să rezonez doar cu experiența mea atunci când pictez sau desenez.
Concluzionând, arta reprezintă ceva ce poate fi înțeles. Nu luată în general, ci parte cu parte din frumusețea unui enorm univers artistic. Mai mult, arta se poate simți și lăsa simțită, trăită și chiar descrisă.

Friday, 3 March 2017

Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă

E cu adevărat minunată această carte. Nu știu ce m-a impresionat cel mai mult. Povestea bolii și redresarea în urma ei, să înțelegi lucruri despre tine mergând pe firul istoriei familiei, apartenența la o tradiție și la rigorile ei (de câteva ori am avut senzația de a fi în platoul în care s-a filmat filmul Mustang), povestea comunismului cu lipsurile lui din Albania (în care m-am regăsit și eu deși am trăit sub comunism doar 6 anireticența oamenilor la schimbare, frica de a fi pârât, eterna jenă pentru că manifești dorințe pe care alții de mult le-au repudiat, frustrarea), însemnătatea unei comunități care trăiește într-o țară diferită, valoarea dar și absurdul tradițiilor?!

Catherine Preljocaj refuză să creadă că nu e o legătură între boala ei și iubire. De fapt, este vorba de o eternă nevoie de iubire. Poate că până la urmă orice are o explicație în noi, trebuie doar să fim dispuși s-o căutăm.

Tuesday, 28 February 2017

Adieri

Azi dimineață m-a tras de mânecă o adiere. Pâine proaspăt scoasă din cuptor. Mi-a amintit de mirosul din curtea bunicilor. De pâinea aceea cu o crustă mai prăjită, pe care încă o prefer. Bunica încercând să ne oprească să rupem din pâinile fierbinți. Noi, zâmbind și complotând la distragerea atenției bunicii. Zâmbesc și îmi doresc ca acel zâmbet de atunci cu cel de acum să creeze o punte, un arc peste timp. A, nemurirea! Da, de fapt, nemurirea se câștigă prin amintire.
O adiere de frezii proaspăt înflorite mă readuce aici, în prezent.

Monday, 27 February 2017

Pantofiori roșii

Alături am o cănuță de lut cu pisică. Nu, pisica nu e vie. E doar desenată. Urechiușele ei ascuțite par triunghiuri ce se înalță tot mai sus și mai sus. O privesc și îmi amintește de iepuraș. Da, nici el unul viu. Un iepuraș de pe talpa unor pantofiori roșii cu baretuțe. Dacă stau și mă gândesc bine, iubeam să mă ud la picioare pe atunci. Așa talpa mea era una unicat. Cu iepuraș. De fapt, cu doi. Căci am două tălpi. Acum îmi place doar să privesc ploaia de la geam. Poate niște ștampile cu iepuraș să mă facă să mă răzgândesc.

Tuesday, 7 February 2017

Jocul cu mintea

Am recomandat de curând romanul Ludmilei Ulițkaia, și unul dintre argumente a fost acela că este ușor de parcurs, fiind structurat pe capitole scurte. N-am realizat importanța acestei recomandări decât zilele trecute, citind “Cartea oglinzilor” de Eugen Ovidiu Chirovici (un roman foarte bine scris și pe care vi-l recomand cu cea mai mare căldură. Recunosc faptul că parcurgând cartea, am tot așteptat să iasă la iveală un ceva autohton – n-aș știi ce – dar n-a ieșit. Lucru ce-i confirmă încă o dată măestria cu care Eugen Ovidiu Chirovici a scris romanul, reușind să fie un adevărat scriitor-cameleon.). Multe din romanele care se publică în ultima vreme se remarcă prin capitole scurte. Lucru ce face citirea lor mult mai ușoară.

În primul rând, trebuie să admit că prin astfel de romane am primit darul asimilării informației. Să explic, deci: după fiecare capitol urmează o pauză; cu cât sunt mai scurte capitolele, cu atât apar mai multe pauze. Astfel, fiecare dintre noi își poate lua un scurt timp să reflecteze la ce i-a fost prezentat mai devreme și să pornească sau nu mai departe la aflarea continuării. Ceea ce mă aduce la cel de-al doilea argument în favoarea acestei tehnici.

Astăzi suntem într-o acerbă luptă cu timpul. Nu toți avem posibilitatea de a ne scufunda ore întregi în lectura unei cărți. Așadar, parcurgând capitole scurte, putem să ne oprim mai ușor din lectură atunci când trebuie neaparat să ne ocupăm de altceva, iar în plus, mintea noastră nu rămâne blocată (a se citi și nițel vinovată) la mijloc de lectură, ci a încheiat o acțiune și se va întoarce să pornească o alta. Oricât de bizar ar părea, acest lucru e foarte liniștitor pentru creierul nostru. E ca oricare altă activitate care ne dă o senzație de satisfacție pentru că am dus-o la bun sfârșit. Următoarea activitate (a se citi capitol) se începe, deci, cu forțe proaspete, fără vinovății legate de opritul chiar în miezul desfășurării.