Pages

Wednesday, 4 May 2016

Dragul meu Vlad!

Se împlinesc 94 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Și cum altfel să-l sărbătoresc decât printr-un text de-ale sale?!


Vlad Mușatescu – Jocurile detectivului Conan 

(fragment)


Dac-am ajuns să fiu internat, mai bine zis sechestrat, în salonul nr. 2 de la clinica Institutului de Endocrinologie, totul se datorează încercărilor mele disperate de a-mi găsi o oază de linişte, pentru terminarea romanului atât de mult visat. La revista unde activez de peste două decenii, mi se aprobaseră două concedii de creaţie. Pe care le irosisem în căutări deznădăjduite, şi care se soldaseră cu dezastre. Pentru că, în răstimpul de mai sus, dacă nu reuşisem să scriu mai nimic, îmi exercitasem totuşi din plin înclinaţiile mele detectivistice. Exceptând demolarea şi dezintegrarea aproape totală a „Bombiţei" (‘Fiat’-ul meu 600 D) aflată acum la recondiţionare, sub supravegherea nepotului meu inginerul, la atelierele „Ciclop", din Drumul Taberii, restul se terminase cu bine. Adică fără să fi scris romanul, dar şi cu un plus de greutate. Bulgăroaica de Penke, nevastă-mea, coalizată cu tanti Raliţa, cea mai şuie reprezentantă a familiei, din partea lui taică-meu, ambele speriate de succesele mele în acest domeniu, mă convinseseră, mai de voie mai de nevoie, să accept a fi luat în explorare ştiinţifică de eminenţii medici de la „Parhon". Hrănit numai cu gramul şi biberonul, doar cu ceaiuri diuretice şi laxative, cu legume neidentificabile şi fructe (5% glucide) nu mai eram capabil să gândesc normal, darmite să mai şi scriu vreun rând la romanul mult visat. Or, bunii mei prieteni, Doru-doctoru şi Sandu-babandu mă asiguraseră c-am să devin un soi de superman scriitoricesc. Eliberat de toxinele din organism, generate de o alimentaţie neraţională, urma să lucrez cu randament de cosmonaut, apt să creez pagini de geniu. Aiurea. Din prima zi, am simţit o permanentă stare de leşin. Dacă nu m-aş fi simpatizat cu portarul de noapte al Institutului, a doua zi aş fi fost mai mult decât mort. Datorită lui însă, am refăcut priză cu viaţa normală. Dar şi cu merindele mele preferate, pe care nicicum nu le pot considera nocive. Ce poate fi rău într-o bucăţică de costiţă prăjită, bine rumenită, atât cât să devină crocantă, cu nişte16 ochiuri deasupra, plus câteva cafele ţepene, bine afumate cu nişte ţigări de calitate? În definitiv, hai să fim serioşi! Oare Balzac fusese un slăbănog? Sau Alexandre Dumas-tatăl? Nici gând. Examinaţi-le fotografiile, şi vă veţi convinge de contrariu.

No comments:

Post a Comment