Pages

Friday, 30 December 2016

Ludmila Ulițkaia se întoarce


Din nou pe blogul lui Vlad.
Am descoperit scriitura Ludmilei Ulițkaia din pură întâmplare. Fericită, aș adăuga. În primăvara acestui an, mi-a fost dat să prind între mâini colecția de scurte povestiri, Fetițele. Rude sărmane. Mi-a plăcut foarte mult și am recomandat-o ca atare pe blog. 
Acum ceva timp, la Garantat 100% a fost invitată chiar Ludmila Ulițkaia. Un interviu de o rară frumusețe, pe care vă invit să-l vizionați aici. Trebuia să citesc noul roman, apărut la editura Humanitas sub numele de Imago. O adăugire - numele original al romanului (așa cum a fost publicat în rusește) este Cortul verde.
Acțiunea romanului ne este prezentată ușor, în scurte capitole (poate e și asta o metodă de a nu plictisi cititorul și de-al motiva să continue să citească în ciuda consistenței paginilor; am mai remarcat asta și la un alt scriitor apreciat; mai tânăr, ce-i drept – Joël Dicker), precum decojirea foiță cu foiță a unei cepe. Parcurgând fiecare foiță în parte, vezi relatările de dinainte dintr-un alt punct de vedere. Găsesc că acest lucru este făcut cu mare măestrie, dându-le cititorilor posibilitatea de a se simți omniscienți, cam în același timp cu scriitoarea, care face din când în când scurte adnotări cu privire la viitoare întâmplări.

Romanul Imago prezintă povestea prieteniei a trei băieți, plecând de la școală și până târziu în viață. Încrengături familiale, probleme școlare, vise întru viitor, probleme adolescentine, profesori-mentori, mediul didactic, viața profesională, viața personală, toate sunt dominate de un singur lucru – pumnul de fier al comunismului. Din fericire, pumnul e pus în antiteză. Cu idealuri de tot felul. Și din cele două pornesc fire care se luptă, se atrag, conviețuiesc și trăiesc să spună povestea mai departe. 

Tuesday, 27 December 2016

Cei trei veseli năpârstoci de Vlad Mușatescu


Fragment din capitolul "Toată lumea face ... jogging!"

Toată lumea face ... jogging!

Dealtfel, aveam și motive. Multiple.
În primul rând, pentru că joggingul reprezenta un sport de ultimă oră, inventat de americani, de întreținere a condiției fizice prin alergări de mare viteză.
În ce mă privește, ultima mea cursă de alergări (în forcing) la care participasem avusese loc acum vreo treizeci și ceva de ani, când mă fugăriseră doi dulăi ciobănești.
Al doilea motiv, destul de serios, a fost faptul că, spre crăpatul de ziuă, când dădeam și eu să ațipesc, s-a apucat să latre o javră de câine. Tocmai la ușa apartamentului. La început, am crezut că visez. Însă când bestia și-a intensificat chelălăitul, am constatat că era vorba de realitatea cea mai crudă.
Când am deschis ușa, destul de curajos totuși, m-am pomenit atacat de zăvodul ce-și dezlănțuise recitalul de lătrături. Era nea Mișu-Falconetti, câinele familiei Jimbla. Însoțit de Tilică Boieru. Mișu mi s-a zvârlit în brațe, executând un salt ca la circ, și-a purces să mă lingă, extrem de încântat. L-am înțeles. Fiindcă, la culcare, având fața crăpată de soare, o unsesem din belșug cu un pumn de cremă Nivea. De unde să-mi treacă mie prin cap că era și comestibilă?

...................................................................................................................."

Sunday, 27 November 2016

Vasili Grossman - Drumul


La începutul romanului său, Maria Arsene are următorul motto:

"Amintește-ți că memoria trebuie s-o lași moștenire.
Ca să nu moară odată cu tine.
Amintește-ți! Amintește-ți!"


Citind "Drumul" de Vasili Grossman, am realizat încă o dată cât de important este să păstrăm amintirea vie a anumitor lucruri. Se spune că istoria se repetă, iar oamenii nu învață din greșeli. Poate asta se întâmplă pentru că alegem să uităm, să ignorăm amintiri.

Pe lângă câteva scurte povestiri scrise într-un mod cât se poate de înduioșător, dar în același timp realist, în "Drumul" apar câteva povestiri în care sunt incluse mărturii ale supraviețuitorilor lagărelor germane. Povestirea "Iadul din Treblinka" este una dintre acestea. Aici, scriitorul aduce răspuns la întrebarea 'Care e rostul de a ne aminti astfel de orori?'; și anume, scriitorul are datoria de a relata, iar cititorul are datoria de a se informa pentru că ignorând istoria, rănim memoria celor morți.
Scrisă acum aproape 100 de ani, povestirea aceasta aduce în prim plan frământări și întrebări actuale. Foarte frumos continuă să afirme Grossman în cadrul povestirii că nu trebuie să ne concentrăm asupra responsabilității Germaniei față de atrocitățile comise, ci ar trebui ca toate popoarele și toți cetățenii actuali și viitori să aibă grijă ca așa ceva să nu se mai repete. Și să continue să-și amintească.

Saturday, 19 November 2016

Ioana Duda – Jurnalul primei mele morți


Celebrul vers al lui Mihai Eminescu ('nu credeam să-nvăț a muri vreodată') mi-a vibrat în urechi atunci când am citit titlul cărții, așa că după ce am frunzărit-o un pic, am decis că trebuie s-o citesc.
Da, acesta este un jurnal. Însă aș adăuga că e un jurnal care poate fi al oricui. Cu toții am trecut prin frământări asemănătoare cu cele ale personajului principal, Valentina. Cu toții ne-am pus întrebări despre viață, moarte, viața de după moarte, dragoste, prietenie, rostul nostru pe pământ, fericirea pe care le-am adus-o celor dragi. 
M-am regăsit, cu precădere, în fragmentul în care Vale povestește cum mama ei o ruga să doarmă de prânz, alături de ea. Mi-a amintit de momentele în care și mama mea mă ruga să dorm, iar mie nu-mi era somn de nicio culoare. Din vremurile acelea au rămas cu mine două ziceri de-ale mamei. Prima, “ai dormit și tu exact cât a trecut cioara în zbor peste bloc”. A doua, dormi acum; ai să mai vrei să dormi la prânz când vei fi mare și nu vei mai putea.
Revenind, “Jurnalul primei mele morți” este o carte care te cucerește pe nesimțite. Dai pagină după pagină și realizezi, prea târziu, că ești luat prizonier. Și tot ce poți face e să continui s-o citești. Asta până când paginile neparcurse încep să se împuțineze și te gândești, cu teamă, că nu ești pregătit să-ți iei la revedere. Și atunci salvarea. “Va urma” de la finalul romanului face despărțirea un pic mai suportabilă.
Această carte care taie în carne vie și în care lucrurile sunt prezentate așa precum sunt, în cel mai direct limbaj posibil, vă va cuceri cu siguranță și pe voi.

Thursday, 17 November 2016

Omidă


S-a mai dus un pic din ninsoare. Mocirlele își fac loc printre bucăți de gheață sau porțiuni albe ce acoperă pământul. Privesc pe fereastră, iar de acolo o creatură mă salută. O omidă și-a găsit locul pe un cablu negru și încearcă să-și ducă măiastra călătorie până la final. 



Wednesday, 16 November 2016

Philip O Ceallaigh - Și te trezești râzând


Ca oricare cititor care se respectă, sunt în căutare de cărți care să mă îmbogățească sufletește. Nu caut răspunsuri atunci când citesc, însă îmi doresc să descopăr momente descrise într-un mod inedit, lucruri banale ce capătă (prin scriitura autorului) valențe noi; caut vechiul în nou și noul în vechi. Și te trezești râzând este o carte care îmbogățește. La prima vedere, pare o narațiune simplă. Labirintul străzilor bucureștene te farmecă și te surprinzi întrebându-te, precum personajul principal, dacă și tu ești dispus să răspunzi chemării versiunii tale adevărate. 
Cărămizi apar, pe ici pe colo, prin narațiune. Vă las pe voi să descoperiți despre ce construcție este vorba în carte.

Sunday, 13 November 2016

Cărămizi

Citind ‘Regele scamator Ștefan Iordache’, m-am trezit cufundată într-o lume în care cuvintele au rol de cărămidă. 

Și asta nu pentru că ar fi solide și aruncându-le împotriva altora, i-am putea răni. Ci pentru că e o lume în care stabilitatea se construiește cu ajutorul cuvintelor. Ștefan Iordache răspunde, rând pe rând, la întrebări generale despre viață, profesie, iubire și devotament. 
Dacă ai răbdare să frămânți răspunsurile în interiorul tău, poți ajunge la cărămizile la care am făcut referire mai sus. Apoi, poze și declarații ale celor care l-au cunoscut se aștern ușor peste povestea construită cu ajutorul spuselor lui Ștefan Iordache. Găsești puncte comune între declarația actorului și cele ale familiei, foștilor săi colegi și colaboratori, și atunci realizezi că e mare lucru. Pesemne că oamenii aceia chiar l-au cunoscut pe adevăratul eu al lui Ștefan Iordache.
Îmi amintesc când am învățat prima dată ce înseamnă un actor. 
Priveam la serialul ‘Caracatița’, când bietul inspector Corrado Cattani și-a găsit sfârșitul. Am început să plâng, iar ai mei nu mă mai puteau potoli. Tata venise chiar înarmat și cu o nuga. N-a fost chip. Apoi mama mi-a spus: ‘e un actor, ce joacă el acolo nu e adevărat. Păi, dacă ar fi așa, cine crezi tu că s-ar mai angaja și de bună voie să se lase împușcat?! Expresia fermă din ochii ei m-a convins, deși imaginea inspectorului căzut m-a mai urmărit ceva timp.
Apoi, peste câțiva ani, într-o duminică, în biserica Sf. Nicolae din Tulcea a intrat un actor. Avea o cămașă albă lungă, din in, căzută peste pantalonii bej. L-am recunoscut imediat, privindu-l cu nezaț. Părea să fie așa de înalt încât cu creștetul său lovea tavanul. Și atunci mi-am amintit vorbele mamei. El era un actor, coborât din ecran în realitatea care mă înconjura și pe mine deci mama nu mă mințise.

Ce e un actor?, freamătă în mine începutul din recitalul lui Horațiu Mălăele. Iar tot de acolo primesc răspuns: ‘care, uite, vezi prin mine/ ce e rău și ce e bine’. 

Monday, 7 November 2016

Dări

Un sunet devine alert și realizez că dacă nu grăbesc pasul, bietele mașini ce de abia așteaptă să demareze mă vor călca pe bombeu. Ajung pe trotuar. Pfiu, ce eliberare! Am scăpat și de data asta.
Încetinesc pasul. Suficient cât să mă bucur de scena din fața mea. O gheretă albă a unui magazin Panemar. O doamnă stă la coadă și privește zâmbind la cel din fața dânsei. Un școlar, ghiozdanul l-a dat de gol. O căciuliță albastră, mai-mai stă să i se prăvălească peste ochi, însă se ține bine. Pe vârfuri. Iar cu buricele degetelor strânge cu putere, să nu alunece, de tejghea.
Vocea vânzătoarei ajunge și la mine: nu avem.
Atuncea, da-ți-mi, vă rog ...’
Și nu-l mai aud. Însă mă gândesc cât de frumos sună pronumele de politețe. 

Monday, 31 October 2016

Sibea

Ascultând pe cineva vorbind în limba rusă, am realizat că anumite cuvinte au rezonanțe. De ordin culinar.
De pildă, cuvântul grădiniță m-a făcut mereu să mă gândesc (și să poftesc) la salată de icre. Cu plăcere!, însă, deține locul principal pe lista unor astfel de cuvinte speciale. Și asta pentru că m-a făcut mereu să mă gândesc la plăcintă cu mere, nucă și scorțișoară.

Cât despre sibea, probabil că rezonanța sa își are explicația într-un serial rusesc pentru copii de pe vremea când eram acasă, iar sora mea îmi făcea fideluțe cu lapte și zahăr. Și așa i-a rămas și gustul.

Friday, 21 October 2016

Matei Vișniec – Dezordinea preventivă


Cinismul în știri. Câți îl au? Câți îl remarcă?

Citind ‘Dezordinea preventivă’, ai clara senzație a unei cortine care cade, dezvelind astfel un pupitru șubred la care se întâlnesc voințele. Da, totul e clar un joc de voință. Voința de a face rating bun cu orice preț, voința de a se adapta la tendințele vremii, voința de a izbândi indiferent de riscuri, voința de a relata adevăruri subiective înfrumusețate de întâmplări non-sensice, voința de normalitate, dar mai ales, voința de a defini constant normalitatea. Pe lângă acest joc de voințe, narațiunea se împletește frumos cu mărturisiri personale și definiții inedite alocate cuvintelor și limbajului, dar și cu ‘mecanica producerii de clișee și etichete mediatice’.

Tuesday, 11 October 2016

Când acasă e o cutie cu surprize

Vizita mea la Tulcea s-a soldat și cu o surpriză. Total neplănuită de nimeni. Ei bine, poate de biblioteca din sufragerie.


Cum s-ar zice, 'vânt în croitorie, veverițelor!'.

Sunday, 9 October 2016

Milan Kundera – Sărbătoarea neînsemnătății


Cel mai recent roman al lui Milan Kundera e la fel ca toate celelalte romane ale sale, o bijuterie. Un amestec grăitor de istorie, filosofie, critică a societății și individualismului, dar și răsturnări ale unor puncte de vedere pe care le credeam fixe. Am admirat, încă de la primul roman al lui Milan Kundera, extraordinarul talent de-a face istoria și personajele sale prezente în desfășurarea actualului, sau în explicarea acestuia. Astfel, personajele istorice capătă dreptul de-a fi privite într-un mod total inedit, și nicidecum de-a se scuza, peste ani, actualelor generații, ci de-a se explica. Este cazul, în romanul de față, lui Stalin și povestea celor douăzeci și patru de potârnichi.
Peisajele sau cadrele în care are loc acțiunea nu contează, și sunt descrise doar acele elemente care au însemnătate pentru poveste. Din nou, un alt lucru pe care îl admir la narațiunea scrisă de Milan Kundera este acela că lasă cititorul să-și inventeze propriile decoruri (dacă este cazul), punând accent mai mult pe acțiune. Astfel că portretul mamei unuia dintre cele patru personaje principale este descris ca fiind agățat pe un perete, iar de acolo aflăm și însemnătatea acestuia.
Însemnătate sau neînsemnătate? Sunt foarte multe elemente în narațiune care le prezintă pe ambele. Într-un mod cât se poate de democratic, atât personajele cât și cititorul își pot însuși care dintre cele două valori le aduce liniște. Uneori chiar și pe ambele.
Nu pot rămâne indiferentă la descrierea arborelui gigantic. E atât de frumos descris că aș fi înclinată s-o iau drept ironie la adresa femininului. Dar revin la dreptul democratic de mai sus și aleg să văd descrierea aceasta drept una francă și nepărtinitoare. Cât despre armata pardonarzilor’, înclin să cred că este mai răspândită decât ne așteptăm.

Saturday, 24 September 2016

L-am întâlnit

L-am întâlnit pe Pir.

Mai bine nu-l întâlneam! Dar acum că drumurile ni s-au întâlnit mă tot gândesc cum să administrez situația.
Și am ajuns la dexonline.ro. Pirul, substantiv de genul masculin, este o plantă erbacee perenă cu rizom târâtor, cu frunze aspre și flori verzi (mda, aici nu-s de acord; mie îmi place culoarea verde), grupate în spice, care crește spontan, împiedicând dezvoltarea plantelor de cultură (acuma, dau pe afară de modestie).

Ei bine, pirul are rădăcini adânci, și e o mare provocare să-l smulgi cu totul din țărâna pe care consideră c-o posedă întru totul și pe care nu vrea s-o împartă cu nimeni. Așa și cu Pirul meu. Se încăpățânează să nu-mi facă și mie puțin loc. Și nici măcar nu l-am amenințat că-l smulg. I-aș fi înțeles atunci răutățile. Probabil că Pirul meu e la fel ca cel din povestea Veverița Șugu și câinele Hapciu, nu suportă faptul că mă plac și prietenii săi.
Continuarea poveștii o știu. A mea oare cum va continua?!

Friday, 23 September 2016

Jerome K. Jerome - ‘Trei pe două biciclete’


Dacă nu ai mai citit nimic de Jerome K. Jerome, ‘Trei pe două biciclete’ nu poate decât să te surprindă. Prea frumos, adicătelea. Un râs grozav m-a tot cutremurat pe tot parcursul lecturii. Jerome K. Jerome povestește pățănii atât de absurde și amuzante că ți-e imposibil să nu te închipui transpus în papucii personajelor.

Recunosc, cel mai mult și mai mult, m-am regăsit în pățania cu doamna care sare de pe biciletă. Însă isprăviile sunt variate și pe gustul fiecăruia. O lectură calmă, numai bună pentru toamnă, ‘Trei pe două biciclete’ trebuie să-și facă loc în biblioteca noastră. Fie doar și pentru a afla cum să te orientezi prin Munții Pădurea Neagră.

Wednesday, 21 September 2016

Ce ore ai astăzi?

De dimineață, mă grăbeam să ajung la stația de autobuz. Temperatura joasă mă convinsese să-mi ascund mâinile în adâncimile buzunarului. Mă gândeam că poate am greșit atârnându-mi o eșarfă la gât (care, culmea, se încăpățâna să se strângă într-o parte și să lase vântul să-mi gâdile aspru pielea gâtului), când de fapt era mai bine să fi avut un fular de iarnă. Am privit către tabela agățată de o farmacieopt grade Celsius. Brrr! Nu-i de mirare că mi-e așa de frig, mi-am zis.
-          Ce ore ai astăzi?, o fată cu păr lung și blond o întreabă pe cealaltă de lângă ea. Merg alene de parcă nu le-ar păsa că în scurt timp are să sune clopoțelul. Mă aflu în spatele lor și, egoist din partea mea, le invidiez pentru ghiozdanele mari de pe spate. Sigur le țin de cald!
-          Engleză, matematică, sport și română. Da tu?
-          Eu am română, geografie, matematică și engleză.
Pare acum o altă viață de când îmi distribuiam și eu la fel ‘timpii’ zilei. Dar ceva a rămas la felpentru nimeni nu-i ușor.

Tu, ce ore ai astăzi?!

Sunday, 11 September 2016

Poezie

Mi-a plăcut mereu să văd partea plină a paharului. Și nu știu de ce, dar am căutat mereu locurile ‘cu voie bună’. Cât despre glume și poftă de râs, doar pereții care nu s-au dărâmat din cauza râsului meu mai pot depune mărturii.
Oameni printre oameni mi-au demonstrat ani la rândul că mai e loc în lumea asta pentru încredere în semeni, pentru bunătate și zâmbete.
Postarea asta este despre unul dintre aceștia. Mai e loc de poezie si cuvinte  frumoase.
Dintr-un buchet  de 10 poezii, am ales-o cu mare fremătare pe cea care onorează nuvela ‘SuntVeteran!’.




Saturday, 10 September 2016

Sieranevada, 2016


Filmul 'Sieranevada', regizat de Cristi Puiu, îmi pare a avea structura unei cepe. Foiță după foiță, descoperi fețe noi ale unei persoane, ale unei întâmplări, ale unei relații. Personajul principal al filmului îl constituie familia românească neaoșă. Și mă bazez pe această concluzie după râsetele din sala de cinema cu privire la 'momentele din familie'. Ceva, chiar și cel mai nesemnificativ detaliu din peliculă se regăsește în familia noastră, a tuturor.
Varietatea de subiecte dezbătute în cadrul filmului e largă. Fie tânăr ori bătrân, ceva din film rezonează cu/ în noi. Preferatul sau urâtul subiect, comunismul, este tratat și el. Dar discuția nu se oprește aici. Sunt dezbătute și clișeele după care ne tot încăpățânăm să ne conducem viața; netul și ce importanță are în viața noastră și teoria conspiraționistă.
'Sieranevada' ar putea fi catalogată drept o comedie. Ceea ce n-ar fi incorect. Sunt faze din film la care râzi cu lacrimi. Dar aș greși să cataloghez astfel filmul într-o manieră seacă și demnă de îndosariere sterilă.
'Sieranevada' e exact ca în imaginea de mai sus. Un tablou, și pentru cine dorește o capodoperă. Dar nu un simplu tablou. Un tablou în mișcare, precum ochii Giocondei care ne urmăresc oriunde ne-am muta. Este reprezentarea vie a românismului (și nu acela de care trebuie să ne rușinăm), așa cum a evoluat el în ultimii 27 de ani.

Thursday, 25 August 2016

Henriette Yvonne Stahl – “Mătușa Matilda”

Am îmbrățișat fiecare scurtă povestire ca pe un plai nou, cu puncte de vedere diferite, cu personaje cu frământări intense, cu vise, cu năluci, cu temeri, cu bucurii și tristeți, atât de compacte încât te transpun acolo, alături de personaj, de parcă ființa asta a ta ar fi făcută din plastilină. Și te poți transforma și transforma până la ultimul cuvânt de pe ultima foaie citită. Iar apoi rămâi un pic debusolat pentru că tocmai îți intrase în obișnuință să fii cameleon, dar bucuros că poți privi în urmă și savura călătoria.


 Fragmente din două povestiri:

“Casa albă”
“…
Iată ce citisem: ’O servitoare fusese bănuită că a furat de la stăpân o sumă de bani. Dusă la poliție, ca să mărturisească, fusese chinuită. De spaimă și de durere, servitoarea a înnebunit. Hoțul cel adevărat a fost descoperit după trei zile. Servitoarea a fost închisă într-un azil. Cazul se cercetează.’
(…) Căci orice, orice mi se părea suportabil pe lume: și boli, și nenorociri, și cutremure... dar oamenii, oamenii care chinuiesc pe alți oameni, lucrul acesta întrecea puterile mele de îndurare. Lucrul acesta nu-l puteam înțelege... Lucrul acesta mă usca de vlagă, îmi măcina credința. Îmi dădeam seama că viața este făcută dintr-o esență superioară inteligenței omenești; (…) îmi spuneam, ceea ce a fost urât a existat, și ceva bun nu șterge ceva rău, ci stă alături. Totul este etern. Nimic nu poate fi șters.
…”

Onofrei și rostogolirea de sus”

Ploua mărunt. Onofrei nu avea umbrelă. Adică, o avea acasă și uitase să și-o ia. De câteva zile nu se simțea în apele lui, iar ploaia fiind și ea lichidă îi reaminti cu atât mai dureros că nu se simte în apele lui.
....

Wednesday, 24 August 2016

Guguștiuc


Ori de câte ori aud un porumbel emițând sunetul “guguștiuc”, îmi miroase a paie încinse, adunate pentru o ciorbă cu leuștean. Brusc, sunt transpusă într-o cameră în care răcoarea pereților de lut învinge dogoritul soarelui de august. E calm și atât de liniște încât se poate auzi musca din camera alăturată.
Mirosul perelor verzi, aduse în casă să se coacă mai repede, domină peste toate. Chiar și peste patul-hamac, în care eu și verișoara mea stăm așezate, așteptând să treacă ora de somn. Ne ținem, însă, ocupate. Inventăm cu mâinile un alfabet nou, încercând să vorbim fără să ne deconspirăm că nu dormim. E și asta o îndeletnicire cu care ne-am obișnuit, fiind adulți. Să devenim din ce în ce mai pricepuți în a mima ceva ce nu e.
Dar e prea bine aici la “guguștiuc”, iar mirosul de pere vindecă tot. Chiar și ipocrizia. 

Sunday, 21 August 2016

Am o bucurie-n mine!

Mama mi-a povestit, de curând, cum mă manifestam atunci când eram bucuroasă, fiind copil. Pe lângă zâmbetul din dotare, adăugam și exclamația: Am o bucurie-n mine!
Mă gândesc că e un pic bizară formularea, dar până la urmă nu eram deloc departe de adevăr, bucuria chiar era în mine, și de acolo doar putea ieși în afară.
Iar în afară am tot găsit bucurii, printre care aceea de a primi un buchet de flori nemuritor cu boboci încrustați de poeme.

Încă nu mă rabdă inima să desfac minunăția, atât de atent aranjată, însă un boboc tot am desfăcut. Celelalte vor fi cu "va urma".

Thursday, 11 August 2016

Excursiile vin pe litoral!

Călătorului îi stă bine cu drumul. Iar drumului îi șade și mai bine dacă este aventuros.
Cartea "Aventuri de excursionist" a ajuns la Constanța. Primiți-o cum se cuvine!


Wednesday, 3 August 2016

Horațiu despre Mălăele


Anticariatul să trăiască!
Parcurgând textul și privind caricaturile și pozele incluse, ai senzația clară de-ai auzi vocea domnului Mălăele susurându-ți la ureche. Pesemne că la unii talentul dă pe afară și inundă tot ce ating.
'Horațiu despre Mălăele' e o scriitură de o fragilitate distinsă, o odă adusă marilor sale muze de care a avut norocul să se înconjoare, dar mai ales o satiră aștimnoicine.

Monday, 11 July 2016

Durabila iubire – Ian McEwan


Un balon care declanșează o furtună. Sentimente intense care își arată rezistența atunci când la cele două capete acționează forțe.

O carte care trimite la introspecție și la o căutare avidă a răspunsului la întrebarea: cum arată o iubire durabilă? Suntem siguri că percepția noastră e una corectă?

Wednesday, 6 July 2016

Halo

O frunză lată. Suficient de lată să reziste sub asediul picăturilor greoaie de ploaie ce se lovesc cu putere, creând un ritm banal, dar atât de fermecător. Și Luna. Da, ea. Înconjurată de acel halo de pulbere luminoasă, pe care, darnică, îl împrumută adesea și altora. O frunză lată și verde în halo de lună. O briză ușoară, mustind a ierburi ude.

Saturday, 2 July 2016

Fiecare om cu clepsidra lui – Haralamb Zincă


Cartea asta m-a cucerit de la început cu o întâmplare al cărui erou a fost Vlad Mușatescu. Dar apoi, m-a prins în mrejele sale cu relatări superbe din colțuri de lume oarecum familiare. Cumva, trecerea anilor pare să nu afecteze firea popoarelor.
Haralamb Zincă scrie cu patos despre oamenii cunoscuți în timpul celui de-al doilea război mondial, când s-a înrolat voluntar în armata sovietică.

Familie, amintiri și prieteni sunt personajele sale principale. Și peste toți domină acea clepsidră invizibilă, care ține contul zilelor noastre. Un super-personaj este mama, prezentat în ultimele file ale romanului. Și totuși, clepsidra ne poartă pe noi, sau noi purtăm clepsidra?!

Un fragment aici.

Thursday, 23 June 2016

Un câine ca o gâscă

Mă tot zgâiesc cu frică de fiecare dată când intru pe strada pe care locuiesc. Acum câteva săptămâni, una dintre vecinele care locuiește la casă a decis să scoată câinele lup la plimbare. Fapt cât se poate de onorabil. Problema e că dânsa consideră că atât timp cât câinele dânsei nu este agresiv cu ea, n-are cum să fie nici cu ceilalți oameni care merg pe stradă. Așa că i-a dat drumul singur pe stradă, să se plimbe. Precum făceau bunicii noștri, la țară, dând drumul găștelor pe stradă.
Prima dată când l-am văzut liber pe stradă și neînsoțit, mi-a înghețat inima. Am așteptat o vreme la colțul străzii, să se îndepărteze de blocul meu, iar apoi, pâș-pâș, am pătruns în clădire.
A doua oară, un copil a apărut dintr-o curte și a dat nas în nas cu plimbărețul nostru. Groaza i s-a răspândit cu repeziciune pe față. A început să plângă și a dat să fugă. De nu știu unde, stăpâna câinelui a ieșit în poartă și i-a strigat să nu fugă. ‘E foarte important să nu fugi!’, a țipat ea. E bine că se mai găsesc încă oameni care să ne spună ce e foarte important să nu facem. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi apărut la timp.
N-am nimic contra plimbării câinelui! Desigur că trebuie și el scos din spatiul îngust din curte și plimbat. Dar cu lesă și stăpân. Cu atât mai mult cu cât e un câine lup.
Și tocmai când scriu aceste rânduri, o doamnă își plimbă doi câini mici, cât să încapă într-un buzunar de mantou. Ambii în lesă.
Hai că se poate să facem un mic efort și pentru ceilalți!

Thursday, 9 June 2016

Și, uite, de asta îmi plac mie anticariatele!

Păi, în ce carte 'de astăzi' mi-ar mai povesti cineva despre Vlad Mușatescu?!


Cu riscul de a mă repeta: Vlad dăinuie!

Friday, 20 May 2016

‘Scaunul de pânză al actorului’ – Mircea Diaconu


Atunci când am citit ‘La noi, când vine iarna’, am realizat că Mircea Diaconu nu e doar un actor desăvârșit, dar și un povestitor grozav. De aceea, atunci când am zărit cartea ‘Scaunul de pânză al actorului’ pe un raft al unei librării, n-am stat pe gânduri dacă să o cumpăr sau nu. Am citit-o dintr-o răsuflare, cu părere de rău că mă apropiam rapid de sfârșit. Și, de fapt, asta descrie cel mai corect dacă o carte e sau nu o reușită. Nu cuvintele pompoase, laudele măiestriei scrisului. Nu. Doar acea trăire intensă și curiozitatea de a continua cititul, alături de o părere de rău crescândă că te apropii de final.
Să ai curajul să nu te iei prea în serios după ani de experiență și succese răsunătoare… ei bine, asta este pentru mine definiția modestiei. Domnul Mircea Diaconu scrie cu o modestie extraordinară despre începuturile sale. Ba și mai mult, din această modestie reiese dragostea nemăsurată pentru meseria sa. Autoironia și cinismul apar și ele în carte, fiind pentru mine cele mai gustoase ingrediente din câte există în scriere. Împărtășesc aceeași fascinație pentru toamnă – pentru mine, anotimpul acesta a marcat mai mereu începuturi – pe care autorul o slăvește în câteva din paginile sale.

Scaunul de pânză al actorului’ nu este o carte despre teatru și film. Este o săgeată-actor dispusă să facă toate sacrificiile necesare să ajungă la punctul către care a fost trimisă. Este, dacă vreți, o lecție ‘în joacă’ despre ce înseamnă să fii motivat și să iubești (meseria, publicul, viața personală, colegii, lucrurile ce te înconjoară și în care îți regăsești puterea, adversarii, criticii, textul de memorat, ba chiar și pozele care ți se fac pentru promovare).

Monday, 16 May 2016

‘Funeralii fericite’ (2013)


Am văzut de curând ‘Funeralii fericite’. Îmi doream tare mult să văd filmul ăsta, și iată că mi s-a ivit ocazia. La 15 aprilie 2016, în cinematograful Florin Piersic din Cluj Napoca. Da, a trecut mai mult de o lună de atunci, însă așa sunt eu – lucrurilor care mă impresioneză le las timp să se sedimenteze în mine, digerându-le prețiozitatea.
Înainte de rularea filmului, domnul Horațiu Mălăele ne-a spus că filmul acesta îi este tare drag și că îi poartă în suflet o semnificație aparte. Am înțeles de ce, poate că totuși nu exact același lucru, atunci când la finalul filmului mi-au dat lacrimile.
Dar să încep cu începutul. Odată cu filmul ‘Nuntă Mută’, interesul meu pentru filmele românești a suferit o reînsuflețire. Nu mai experimentasem asta de la ‘Buletin de București’ și ‘Filantropica’. Iar apoi, ușor-ușor, am descoperit pe youtube filme românești vechi de o calitate extraordinară, dintre care trebuie să amintesc ‘Singurătatea florilor’. Dar m-am îndepărtat de subiect. Ceva cu totul specific mie. De când cu filmul ‘Nuntă Mută’, l-am tot așteptat pe domnul Mălăele să revină cu un film. A trecut mult timp, dar așteptarea a meritat. ‘Funeralii fericite’ este un film-simbol incredibil. Deja simt că i-am retezat enorm din măiestrie calificându-l astfel. E mult, de fapt, e mult mai mult. E viață în zbuciumul ei cel mai pur, e zâmbet și trăire intensă, e prietenie și fățărnicie, e cântec și puternică dragoste pentru ziua de mâine. Jocul actorilor este absolut minunat, o lină și duioasă încântare.

Am încercat, în zilele de după vizionarea filmului, să cumpăr un dvd cu filmul, dar n-am găsit. Mi-ar fi plăcut să îl dăruiesc tuturor celor care sunt în căutare de răspunsuri ori întrebări. Credeți-mă filmul acesta le are pe toate! Am concluzionat că domnul Horațiu Mălăele avea dreptate atunci când afirma că în țară filmele sale nu prea au avut succes, deși l-au bucurat succesele din străinătate. ‘Funeralii fericite’ e un film care trebuie vizionat minimum o dată în viață (asta și pentru că e posibil să vă scape anumite simboluri la prima vizionare a filmului), iar asta nu pentru că îl recomand eu, ci pentru că trebuie să vă convingeți cu ochii voștri ca ceva atât de minunat există. 

Friday, 13 May 2016

Susan Sontag – În America


Experiența emigrării nu poate fi ușor de descris, și totuși Susan Sontag reușește să cuprindă punctele ei esențiale. Dar și mai mult, include în paginile acestui roman frământări din viața societății, viața profesională, viața de cuplu, aspirații, dorințe mai mult sau mai puțin ascunse, și crâmpeie dintr-un suflet de femeie.
Las fragmentele de mai jos să vă convingă:

‘Umilitoare experiență să fii lipsit de trecut. Nimeni nu știe – și chiar dacă ar ști, cui i-ar păsa oare – cine a fost bunicul meu. Generalul… și mai cum? Poate au auzit despre Pulaski, dar asta numai pentru că a venit în America, sau de Chopin, pentru că a trăit în Franța. În Polonia mă felicitam că simțul demnității mele nu se datora numelui sau rangului meu. Eu eram prea diferit de familia mea, aveam idealuri mai bune și mai frumoase, aveam alte slăbiciuni. Dar eram mândru să fiu polonez. Iar această mândrie, ca și faptul de a fi polonez, aici nu numai că este irelevantă, ci și un obstacol, căci ne transformă în niște demodați….’

‘Scântei de speranță, ca niște scântei de dorință. Un nou început. Oare la cât de multe trebuie să renunți pentru privilegiul ‘noului început’? Mai bine de cincizeci de ani, europenii și-au spus: ‘Dacă lucrurile nu merg bine, putem pleca oricând în America.’ Amanți a căror legătură nu era acceptată de societate, fugind de interdicțiile familiilor lor, artiști incapabili să câștige un public demn de opera lor, revoluționari asupriți de zădărnicia efortului revoluționar… Către America! America aceasta care ar trebui să repare absurditatea păcatelor Europei sau pur și simplu să te facă să uiți ce voiai, să-ți înlocuiești dorințele cu altele noi.’

‘Trebuie să-ți înalți idealurile să plutească puțin deasupra pământului, să-i împiedici pe ceilalți să le profaneze. Și să te eliberezi de opreliști și de ofense, ca nu cumva să se înrădăcineze în tine și să-ți sufoce sufletul.’

Wednesday, 4 May 2016

Dragul meu Vlad!

Se împlinesc 94 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. Și cum altfel să-l sărbătoresc decât printr-un text de-ale sale?!


Vlad Mușatescu – Jocurile detectivului Conan 

(fragment)


Dac-am ajuns să fiu internat, mai bine zis sechestrat, în salonul nr. 2 de la clinica Institutului de Endocrinologie, totul se datorează încercărilor mele disperate de a-mi găsi o oază de linişte, pentru terminarea romanului atât de mult visat. La revista unde activez de peste două decenii, mi se aprobaseră două concedii de creaţie. Pe care le irosisem în căutări deznădăjduite, şi care se soldaseră cu dezastre. Pentru că, în răstimpul de mai sus, dacă nu reuşisem să scriu mai nimic, îmi exercitasem totuşi din plin înclinaţiile mele detectivistice. Exceptând demolarea şi dezintegrarea aproape totală a „Bombiţei" (‘Fiat’-ul meu 600 D) aflată acum la recondiţionare, sub supravegherea nepotului meu inginerul, la atelierele „Ciclop", din Drumul Taberii, restul se terminase cu bine. Adică fără să fi scris romanul, dar şi cu un plus de greutate. Bulgăroaica de Penke, nevastă-mea, coalizată cu tanti Raliţa, cea mai şuie reprezentantă a familiei, din partea lui taică-meu, ambele speriate de succesele mele în acest domeniu, mă convinseseră, mai de voie mai de nevoie, să accept a fi luat în explorare ştiinţifică de eminenţii medici de la „Parhon". Hrănit numai cu gramul şi biberonul, doar cu ceaiuri diuretice şi laxative, cu legume neidentificabile şi fructe (5% glucide) nu mai eram capabil să gândesc normal, darmite să mai şi scriu vreun rând la romanul mult visat. Or, bunii mei prieteni, Doru-doctoru şi Sandu-babandu mă asiguraseră c-am să devin un soi de superman scriitoricesc. Eliberat de toxinele din organism, generate de o alimentaţie neraţională, urma să lucrez cu randament de cosmonaut, apt să creez pagini de geniu. Aiurea. Din prima zi, am simţit o permanentă stare de leşin. Dacă nu m-aş fi simpatizat cu portarul de noapte al Institutului, a doua zi aş fi fost mai mult decât mort. Datorită lui însă, am refăcut priză cu viaţa normală. Dar şi cu merindele mele preferate, pe care nicicum nu le pot considera nocive. Ce poate fi rău într-o bucăţică de costiţă prăjită, bine rumenită, atât cât să devină crocantă, cu nişte16 ochiuri deasupra, plus câteva cafele ţepene, bine afumate cu nişte ţigări de calitate? În definitiv, hai să fim serioşi! Oare Balzac fusese un slăbănog? Sau Alexandre Dumas-tatăl? Nici gând. Examinaţi-le fotografiile, şi vă veţi convinge de contrariu.

Thursday, 21 April 2016

Aventuri de excursionist

Povestea merge mai departe. Și cum altfel decât în excursie.
'Aventuri de excursionist' a apărut ca un tribut adus prietenilor și familiei. De fapt, un tribut adus așteptărilor pe care le aveau cu privire la excursiile mele. Care se dovedeau mereu a fi pline de pățanii haioase sau bizare. Am adăugat piper de obiective turistice, sare de indigeni bizari sau omenoși, chili de râs, nucșoară de introspecție, dafin de reflecție, și am obținut o colecție de 8 scurte povestiri.
Vă doresc poftă bună!

Sunday, 3 April 2016

Cântă

Cântă cocoșul, dragule. Cântă a început. Ca și ieri, azi sau mâine. Același început ce vine necontenit și nu are cum să se oprească. Început încurajator, ce te lasă mereu visând la lucruri ce vor veni.

Cântă cocoșul, dragule, și nu ți-am mulțumit niciodată. Acel miros de regina nopții îți rămâne fidel. E prezent în ieri și în mâine. Iar mâine e paharul acela de cristal cu buline maro și portocalii, lăsat undeva sub marchiză. Cântă și sper că ești mândru!

Thursday, 31 March 2016

Joël Dicker – Cartea familiei Baltimore

Familia își pune amprenta cel mai mult asupra personalității noastre. Bunici, unchi, mătuși, veri și părinți sunt factorii determinanți în relațiile pe care le vom avea peste ani cu alți adulți. Noua carte a lui Joël Dicker se centrează foarte mult pe acest aspect, prezentând copilăria într-un mod brutal de sincer. Acel conglomerat de sentimente pe care nu le puteam explica, respectarea regulilor, comportamentul în societate, brutalitatea și cruditatea celor  ce-au fost de-o seamă cu noi, sunt analizate în amănunt. Din punctul acesta de vedere, Cartea familiei Baltimore este pentru mine un roman extraordinar. Același stil ca în cartea precedenta, și anume de a te ține cu sufletul la gură, în timp ce descoperi pagină după pagină istorisirea.

Cu nevolnică nepricepere, aș spune că Joël Dicker este scriitorul magnific al ultimilor șase ani.

Sunday, 6 March 2016

Lumdila Ulițkaia – Fetițele. Rude sărmane.

Se spune că o carte bună e cea care te ajută să evadezi din prezentul tactil. Citești, și cu fiecare cuvânt legătura ta cu narațiunea ajunge la un asemenea nivel încât simți briza vântului ce-i trece prin părul personajului. Mai mult, o carte bună e la fel cu un actor bun. Fiecare pagină este suspectată că și-a ‘jucat’ rolul credibil, dacă înțelegi și neînțelesul frământărilor personajelor. Povestirile Ludmilei Ulițkaia sunt actori credibili. Și nu pentru că au urmat vreo școală fandosită. Ba din contră, vorbesc simplu, deschis și sincer despre niște probleme și idei recurente. Este mirajul acelei universalități la care toți avem acces, indiferent dacă ne dăm seama de asta sau nu.

Wednesday, 2 March 2016

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv
(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Thursday, 25 February 2016

Confruntare

Stau la o masă și privesc pe fereastră. O străduță între mine și altă fereastră. De acolo se întrezăresc două persoane, cocoțate la o masă. Un agent de vânzări și o doamnă. Doamna gesticulează intens, iar din când în când agentul își înclină capul spre stânga, iar gura i se mișcă rapid. 
Părul blond și lung al doamnei contrastează cu șapca verde-smarald din, bănuiesc, catifea. Puloverul ei negru e plin de steluțe mari și colorate în roșu, bleu, alb și galben. În mâna stângă, ține un telefon negru, la care tastează din când în când, iar în mâna dreaptă are un pix albastru cu care scrie și pe care adesea îl îndreaptă amenințător către agent. Mandibulele lor se mișcă încordate, iar apoi se încleștează. Doamna se ridică de pe scaun cu un gest al mâinii care lasă să se înțeleaga că totul este pierdut. Pe fundal, ceilalți agenți, odată cu îndepărtarea acesteia, schițează un zâmbet, iar clienții își permit și ei același lucru. Agentul pare înghețat. Doamna iese din agenție. După cum lasă din mâini ușa, aceasta s-a trântit cu putere. Pășește în afară. Își pune telefonul mobil în geantă, privește spre dreapta, iar apoi spre stânga și decide să o ia la dreapta. O văd acum în toată splendoarea. Șapca e asortată cu o geantă verde, nu același smarald ca al șepcii, petrecută peste umăr. De un colț de geantă atârnă un papițoi flocos și bombat de un roșu aprins. Pășește cu atât mai apăsat atunci când trece pe lângă geamul în care o zăream mai înainte, înfruntându-se cu agentul. Agentul se ridică și el de la biroul său și dispare.
Cortina cade.

Friday, 5 February 2016

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv
(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)