Pages

Friday, 17 April 2015

Promisiune

O frunză în cădere ateriză pe vârful pantofului meu verde stâng. Era același amestec de galben și maro cu care mă obișnuisem de 31 de toamne. M-am oprit, analizând atent frumoasa combinație de culori. Toamna mă făcea mereu să mă simt de parcă aș fi renăscut; de fapt, toamna era primăvara pentru mugurii din mine. Ceva nou și palpitant mă aștepta mereu la sosirea toamnei. De vreo șase ani încoace m-am tot mutat; am schimbat apartamente, orașe și acum țări, încât mutatul a devenit o activitate obișnuită, cum ar fi, de exemplu, udatul florilor din grădină. Am ridicat frunza și un miros de abia perceput de umezeală mi-a atins nările. Mi-a amintit de București. Era toamna anului 2012, iar moralul oamenilor era la pământ, având în vedere faptul că șeful statului nu putuse fi demis din funcție. Mulți sceptici se îndoiau de statutul democratic al României, însă eu eram sigură că multe se schimbaseră de la căderea comunismului. Acum oamenilor nu le mai era frică; fiecare avea dreptul la o opinie. 
Locuiam deja de o lună într-un nou apartament, când am remarcat niște sume ciudate de bani adăugate la întreținere. Având în vedere faptul că proprietara sugerase că este mai bine să mă prezinte ea administratorului de bloc, m-am gândit că așa îl voi putea întreba personal pe administrator despre aceste sume. Ocazia a venit curând, și din cauză că mașina de spălat se stricase și era nevoie să fie înlocuită.
Într-o după-amiază, m-am întâlnit cu proprietara pentru a merge împreună la administrator, care avea biroul în clădirea de alături. Ajunse în fața blocului, proprietara a introdus codul de acces și am pătruns în bloc. Am luat liftul până la penultimul etaj și apoi am urcat pe scări încă un etaj. O coadă formată din trei oameni ducea către o ușă deschisă. Un birou fusese fixat în tocul ușii, iar în spatele lui era așezat un om în vârstă, deosebit de încruntat. Avea privirea unui vultur flămând, adulmecând și zburând în cercuri deasupra prăzii, așteptând momentul perfect pentru atac, în timp ce victima – un biet bătrân – cerea milă. Mi-am zis că omul acesta arțăgos, care se juca de-a v-ați ascunselea din spatele unei perechi mari de ochelari, trebuia să fie administratorul, Escu.

-          Ți-am repetat de atâtea ori, țipă el disprețuitor, iar sprâncenele stufoase păreau să fie în stare să cauzeze uragane. Trebuie să-mi dai situația apometrelor până la data de 5 ale lunii.
-          Da, știu, și îmi pare rău, se auzi o voce subțire. Dar știți, am fost plecat în vizită la fiica mea pentru două săptămâni și …
-          Nu-mi pasă mie unde ai fost! iar vocea lui Escu vibră cu putere în liniștea etajului, în timp ce umerii săi păreau să se încovoieze amenințător. Ce sunt eu, popă, să veniți aici și să vă spovediți?! Pe mine mă interesează să primesc la timp situația. Dacă n-ai dat-o la timp până la data stabilită, atunci n-ai decât să plătești mai mult luna următoare. Data viitoare fii mai atent! Haide că-i ținem din treabă pe ceilalți!

Și atunci am realizat. Proprietara nu ținuse să mă prezinte personal administratorului pentru a păstra o anume etichetă, ci pentru că urma legile nescrise ale acestuia. Mă mira faptul că toată lumea stătea la rând, cuminte și tăcută, acceptând agresiunea acestui bătăuș, care avea să devină în cazul cel mai probabil și propriul lor bătăuș. Atunci când ne-a venit rândul, am surprins pentru un moment tremurul mâinilor proprietarei. Am încercat să nu mă panichez. Eram un adult, nu un copil speriat de repercusiunile uitării acasă a caietului de teme.

-          Ea este Ana, noua mea chiriașă, spuse proprietara, iar vocea îi tremura. Este prima lună de când locuiește aici.
-          Ah, exclamă Escu cu o voce mieroasă.
-          Da. Știți, noi, în momentul acela am simțit frica proprietarei. Adică, eu și Ana avem niște întrebări în legătură cu costurile de administrație. Adică, sunt un pic cam mari având în vedere ce a fost declarat.
-          Știu că aveți o bună impresie despre serviciile mele, răspunse Escu cu un ton superior. Altfel m-aș fi simțit teribil de ofensat de cele afirmate de către dumneavoastră. Domnișoara are la dânsa o copie după actul de identitate?
-          Da, am, am răspuns eu, temperându-mi tonul. Iată copia. Dar înainte de a pleca, v-am fi foarte recunoscătoare dacă ne-ați putea explica costurile de întreținere pentru luna precedentă. De exemplu, ce înseamnă aceste cheltuieli de întreținere pe care le-ați inclus în listă alături de cheltuieli de administrație? Îmi pare că se referă la același lucru. De ce avem două sume diferite pentru același serviciu?
-          Ce înseamnă cheltuieli de întreținere? întrebă Escu, iar privirea lui albastră ardea. Știți ceva, domnișoară, zilele ăstea, voi tinerii, ar trebui să înțelegeți că noi nu suntem la fel de iresponsabili ca voi și nu ne jucăm cerând bani. Cheltuielile de întreținere sunt rezultatul îngrijirii blocului în care locuiți.
-          Nu este nevoie să țipați. Vă aud foarte bine de unde sunt. N-am vrut să vă ofensez; doar că atât eu cât și doamna proprietară avem dreptul la o explicație.
-          Aveți dreptul? a rostit el printre dinți. Idea asta de democrație v-a luat mințile. Ascultă aici, fetițo, îmi fac treaba cum trebuie și nu am de gând să ascult cum îmi dai tu mie lecții. Fac asta de dinainte să te naști tu. Voi, ăștia, ar trebui să vă cunoașteți locul.
-          Domnule Escu, am încercat să vorbesc cât puteam de calm, însă aveam o voce sugrumată și tensionată. Mă descurajez ușor dacă cineva țipă la mine, și mă temeam că slăbiciunea mea era deja vizibilă. Am fost respectuoasă în ceea ce vă privește, iar întrebările pe care vi le-am adresat n-au pus la îndoială cunoștințele sau corectitudinea dumneavoastră. Este dreptul meu să știu ce plătesc. Nimeni nu v-a învinuit de nimic. Solicitasem doar niște informații.
-          Iar eu vi le-am dat, domnișoară. Vocea lui vibra a victorie, iar faptul că mi se adresa acum din nou cu ‘domnișoară’ era un semn clar că eu eram învinsa.

Îngrozită, proprietara scosese din poșetă portofelul. În timp ce administratorul țipa la mine, ea își ținuse capul plecat. Nu știu dacă de rușine pentru că nu manifesta nicio reacție, sau pentru că încerca să nu-l înfurie pe Escu. Dintr-o data, m-am simțit singură. De parcă eu eram nebună să cred că acesta nu era un mod corect în care o persoană putea să i se adreseze alteia. Și apoi, situația a devenit și mai ciudată. Proprietara a scos din portofel suma datorată. M-am simțit mică, iar un sentiment bizar a pus stăpânire pe mine, ca un fel de buruiană care creștea cu repeziciune în jurul gâtului meu, sufocându-mă. Am încercat să mă încurajez, gândindu-mă că într-un fel amuzant eram martora unui episod Tom și Jerry ‘în viață’. Acel episod cu verișorul lui Jerry îmbrăcat în pulover cu dungi negre și galbene. Proprietara era un fel de Tom pupând pantoful lui Jerry (Escu) de fiecare data când acesta fluiera. Totuși, episodul acesta nu era la fel de amuzant. Escu era mulțumit. Tocmai fusese validat de către proprietară drept cel care avea dreptate. Privirea îi era îndreptată în jos, către banii pe care îi număra. Nu puteam să-i văd ochii, însă știam că se bucura de o nouă victorie. Era incontestabil.

-          La revedere, îi răspunse Escu proprietarei.

Un rânjet de abia schițat îi apăru pe față. Plecam și îl lăsam acolo ca un zeu mitologic, a cărui dreptate și putere erau indisputabile. Atunci când am plecat, am văzut că se formase o nouă coadă. Brusc am recunoscut expresiile de pe fața lor. Mai văzusem undeva expresia asta. Era expresia ‘l-ai supărat pe dom’ profesor și acum o să ne dea și nouă note proaste’. Cred că mereu schimbarea e supusă obiecției, chiar și de cei care urmează să beneficieze cel mai mult de pe urma ei. Nu-mi dorisem să câștig nimic din acea confruntare, dar nu mă așteptasem să aflu că lumea adulților este o scoatere la lecție, fără drept de opinie sau obiecție. Mi-am jurat să nu uit niciodată că sunt atât de liberă pe cât îmi permit să fiu.

Am strâns în ambele palme frunza aceea galben-maronie și i-am simțit umezeala. Ce senzație plăcută! Un vânt ușor îmi trecu peste obraji și pentru o clipă am închis ochii. Nu există bariere! Cel puțin, atât timp cât nu le punem noi în jurul nostru. N-am încălcat acel jurământ și sper să nu o fac niciodată.

No comments:

Post a Comment