Pages

Saturday, 26 December 2015

Iarna

De pe fruntea mea coboară ușor un fulg de nea. Precum un copil pe tobogan. Cu bucurie și nerăbdare. 

Wednesday, 16 December 2015

Sunt veteran!

Prima mea nuvelă e gata.

Pentru comenzi, sunați la 0722 156 408 sau trimiteți un mesaj la info@epublishers.info.

Sunday, 13 December 2015

Oameni de bună credință, de Vlad Mușatescu


“…
Octav era acasă, văpsit bine, cu sticla și mașina de călcat lângă dânsul. Își pârlise pantalonii reiați, și-acum plângea cu lacrimi cât bobul de fasole.
Doru, băiat isteț, a examinat nădragii si, privind la mine, a declarat:
- N-au nimic vizibil! Miros ei a păr de oaie, dar nu contează. Haide, nea Octave, că ne-așteaptă lumea...
- Dodorurulețule, nu mămă prea țân pipicioarelele... De emomoție!
- Ba de vinișor!
Și, solicitându-mă să-l ajut, l-a vârât în nădragi pe Octav, eu i-am legat cravata la gât, l-am îmbrăcat și-n redingotă, după care, luându-l pe sus, l-am cărat direct în “Aero”-ul lui Doru. Pe drum, mai revenindu-și din starea de melancolie alcoolică, Octav ne-a anunțat:
- Mi-am uitat bretelele, ce-o să mă fac dacă-mi cad ițarii?
- Ai să-i ții cu-o mână, și gata! l-a repezit Doru.
Și-n această privință a avut dreptate. Căci, lângă Onglița, cât a durat slujba recitată de părintele fonf de la Antim, Octav a stat tot timpul cu mâna strecurată sub redingotă, de parcă ar fi fost Napoleon Bonaparte. Mamamoașa radiind de fericire, privea oarecum intrigată la finu-său, neînțelegând de ce se ține atât de măreț.
Eu și cu Doru, cavalerii de onoare, stăteam proțăpiți cu lumânările în mâini, de-ai fi zis că suntem paji la curtea domnească. Fiind însă cu ochii pe nea Octav, așteptând momentul culminant, când îl vor părăsi pantalonii, n-am mai băgat de seamă că toată ceara lumânării îmi picura pe poalele hainei și pe nădragi.
Când s-a procedat la montarea pe degete a verighetelor, Octav a uitat de brăcinar. Și, sărutându-se cu maică-mea la comanda fermă emisă de Mamamoașa, am asistat, cred că mai întâi eu, care știam ce avea să se întâmple, la coborârea lentă dar certă a pantalonilor reiați. Nici nea Octav n-a realizat corespunzător ceea ce se petrecea, deoarece când s-a terminat tot circul și-a purces în direcția lui tanti Mili, să-i pupe mâna recunoscător, s-a împiedicat îm nădragii căzuți și, numai în izmenele de flanelă, din fericire lungi până la glezne, s-a prăvălit la picioarele nașei, dând cu nasul în dușumea. Deși mai poseda ceva alcool în celule, în ultima clipă s-a orientat suficient de agil, agățându-se cu amândouă mâinile de poalele rochiei de catifea roșie purtată de Mamamoașa. Care, într-o clipită, s-a pomenit fără partea din spate a țoalei de lux, prima care cedase din cusături. Pârâind notabil. Numai auzind cum se rupe ața utilizată la încheierea rochiei a avut Mamamoașa posibilitatea să-și deie seama de dezastru. Și-a strigat la Moișeanu:
- Titi, treci numaidecât în ariergardă!
Retragerea nașei s-a efectuat în condiții de paradă. Titi, lipit de spatele dânsei, a condus-o până-n dormitor. Unde s-a procedat la schimbarea straielor. În timpul pașilor efectuați în marșarier, și-ncă la dublă comandă, m-a chemat după ea:
- Măi copile, vină și tu, că ești plin de ceară, de sus și până jos!
- Mamămoașă, zău că nu m-am atins de fagurii din cămară! am asigurat-o eu cu mâna pe inimă, de mi-a rămas palma lipită de piepții hainei.
- Blegule, e vorba de ceara de la lumânare!
..     .................... ”

Wednesday, 9 December 2015

Veverița Șugu și Câinele Hapciu

Prima mea poveste pentru copii s-a făcut domnișoară. A plecat la tipografie.



Pentru comenzi, sunați la 0722 156 408 sau trimiteți un mesaj la info@epublishers.info.

Tuesday, 8 December 2015

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv
(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Sunday, 6 December 2015

Mânerul

Un scârțâit metalic inundă liniștea casei. Întorc ușor capul către ușa de la intrare. E un zgomot familiar. Cineva trage de clanță. Dar nu la noi, la ușa vecină. Ascult nemișcată și zâmbesc. Cam așa am făcut cam de fiecare dată când, într-un film de groază, era prezentat un mâner care se mișca. Tensiunea nu creștea, odată cu muzica. Cel puțin, nu pentru mine. Când locuiam cu ai mei, la bloc, sunetul acesta metalic provenit de la mânerul ușii nu putea să însemne decât un singur lucru – unul dintre bunici se afla în fața ușii. Trăind la sat, ei nu înțelegeau conceptul de ușă închisă cu cheia. Așa că ori de câte ori veneau în vizită, trăgeau în sus și în jos de mâner, fiind convinși că așa puteau intra în apartament. Degeaba le-a explicat mama că noi, cei de la oraș, simțim nevoia să închidem cu cheia toate yalele din dotarea ușii și, în plus, bietul arc al mânerului suferă grav în urma sforțărilor la care e supus. N-a fost chip! Nici măcar să îi convingă să bată la ușă. Dar, e drept, și-au rezervat dreptul de a țipa numele mamei în fața ușii. Până la urmă, asta dădea mereu roade. Și nu numai la țară. Chiar și la oraș. Mai ales, de la cei care locuiau la case.

Tuesday, 24 November 2015

Despre Petre

Îl știu pe Petre de foarte mult timp. Mai exact, de când aveam 7 ani. Cunoscusem eu de-ai lui până atunci, însă întâlnirea cu el a fost specială. Pahar, portocală, penar, peniță, pișcot, portmoneu, pisică și alții îmi fuseseră prezentați, în prealabil, prin intermediul sunetelor. Venise, însă, momentul să ne întâlnim față în față. Mai exact, eu aplecată asupra foii, iar Petre înscris acolo. Până să pronunț corect, am tot repetat “Pietre”. Dar am reușit. Iar de atunci prenumele Petre mă duce mereu cu gândul la o vale pietroasă a unui râu. 

Wednesday, 11 November 2015

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv
(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Friday, 6 November 2015

Ploaie

Nu plouă nicăieri așa cum ploua atunci când mă găseam în casa bunicilor. Mă întreb uneori dacă voi mai regăsi vreodată clinchetul acela liniar și misterios. Acea cădere sigură pe streașină, prelinsă apoi într-un țurțure lichid, efectuată paralel cu zgomotul miilor de înțepături pe frunzele și florile din grădina bunicii. Ori de câte ori plouă, urechea mea se întinde ușor către fereastră, încercând să descifreze parcă un cod secret. Pământul e umed, dar nu de la ploaie. Încerc, de data asta, cu ochii să deslușesc secretul.

Monday, 26 October 2015

Ranița

Ca orice copil, am trecut și eu prin perioada aceea în care crezi că penarul, stiloul sau chiar pantofii din picioare arată cine ești tu cu adevărat, iar ce gândești și cum gândești nu fac nicio diferență. Îmi pare o etapă inevitabilă. Ce nu înțeleg eu, însă, e faptul că mai sunt încă adulți care se regăsesc într-o astfel de etapă. Ei bine, dar mă îndepărtez de subiect.
Zilele trecute am văzut o raniță de tip camuflaj și mi-am amintit de ranița mea din școala generală. Era de un verde brotacel, iar mânerele și bretelele erau de un roșu corai. O minunăție! Eram foarte mândră de el. Colegii mai purtau încă ghiozdane sau trecuseră la mape, dar eu mă camuflam. Mă rog, atât cât de poți camufla purtând culoarea roșie. 

Thursday, 22 October 2015

"Tați și fii" de Ivan Sergheievici Turghenev


Anumite lucruri nu se vor putea schimba niciodată, iar printre acestea se numără și eterna disensiune dintre generații. Ea apare foarte frumos dezgolită în romanul "Tați și fii", însă ce mi se pare impresionant este faptul că Turghenev alege s-o pună în antiteză cu ea însăși. Căci precum există vârstnici care nu sunt de acord cu ideile tinerei generații, așa există și vârstnici care slăvesc avântul noii generații. Ambele situații s-au întâlnit și se vor mai întâlni până la capăt.
Interpretez subiectiv ultima imagine a romanului drept o victorie plăpândă a celei de-a doua. Însă indiferent de aparentul câștigător, ironia sorții ne domină pe toți.

Fragment din roman:
"...
- Dar gândește-te la felul în care a fost educat? obiectă Arkady. Gândește-te la perioada în care și-a trăit viața!
- La cum a fost educat?! replică Bazarov. Ei bine, omul trebuie să se educe singur, așa cum a trebuit să fac și eu. Iar în ceea ce privește perioada în care a trăit, de ce eu sau oricine altcineva să se simtă dependent de perioade? Ar trebui, mai bine, să facem în așa fel încât perioadele să depindă de noi.
..."

Tuesday, 20 October 2015

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv


(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Friday, 16 October 2015

"Cazul doamnei Predescu" - Petre Bellu

Înainte să încep să scriu ceva despre această carte cutremurătoare, aș dori să scutur nițel indignarea care m-a cuprins. Am cumpărat cartea dintr-un anticariat. La început, drept să spun, aveam dubii dacă să o iau sau nu, coperta ducându-mă cu gândul la o carte de genul celor scrise de Sandra Brown. Dar am luat-o. Și am citit-o. Până la sfârșitul cărții, m-am gândit că trebuie să fie o femeie cea care a scris-o, dându-și un pseudonim bărbătesc. N-ar fi fost singura. Apoi am deschis o pagină google, și am aflat că acest bărbat a existat în realitate. Doar câteva site-uri de anticariate mi-au apărut cu titlul în română al celui mai controversat roman al său, “Apărarea are cuvântul”. În rest, nicio informație. Două site-uri în limba spaniolă  îi ridică elogii, în schimb, lui Petre Bellu. Îi descriu pe scurt viața și îi laudă operele. Ba chiar sunt și câteva comentarii ale unor vorbitori de limbă spaniolă care așează romanul printre cele mai frumoase “bijuterii ale literaturii realiste”. Iar noi, românii? Ei bine, în română mai nimic, spre deloc. Site-ul Scribd pare să pună la dispoziție romanul “Apărarea are cuvântul”.
Petre Bellu (1896-1952) s-a născut la Roșiorii de Vede, într-o familie săracă, iar copilăria și-a trăit-o la București. Primul lui roman, publicat la editura Ig. Hertz, “Apărarea are cuvântul” (1934) îi aduce faima, dar și ura scriitorilor vremii. În prefața “Cazul doamnei Predescu” (1935), Bellu îi mulțumește lui Panait Istrati pentru sprijinul său, dar și editurii la care a apărut primul său roman, editură care a avut de suferit de pe urma publicării acestuia.
“Cazul doamnei Predescu” are drept miez prejudecățile și rolurile sociale. Acelea impuse de alții, dar și de către noi. Bellu reușește o minuțioasă descriere a sufletului femeiesc, dar și a celui bărbătesc. Așteptările părților și poziția fiecăruia față de cerințele societății.
Romanul “Cazul doamnei Predescu” a fost reeditat în anul 1991 de editura Marius, o editură care nu mai există. Însă dacă n-ar fi fost pentru efortul acestei edituri, eu n-aș fi avut deosebita plăcere să descopăr aceste pagini extraordinare, și m-aș fi găsit și mai rușinată să aflu că, undeva în Santiago de Chile, se vorbește de un mare scriitor român de care eu n-am auzit niciodată.

Fragment din “Cazul doamnei Predescu”:

"Nu vreau să știu de lume! Dacă lumea mă condamnă, să fie sănătoasă!... Vreau să fac toate, împotriva lumii. Mai mult: vreau să mă răzbun pe lume. Ce vrea lumea de la mine? Vrea să-mi smulg inima din piept și să i-o dau, o satisfacție pentru aprobările și dezaprobările ei?... Nu fac așa ceva! Cer oamenilor să mă lase-n pace, să nu-mi dea sfaturi. Nu am nevoie. Am în inimă și-n mintea mea o lume mai complexă și mai sinceră, cu care eu mă sfătuiesc la orice nevoie."

Friday, 9 October 2015

Norman Manea – “Octombrie, ora opt”


În general, oamenilor le place să creadă că drumurile se parcurg doar mergând înainte. Schimbi peisaje, capeți experiență, curaj etc. Ce sens are să mai privești înapoi?! Cu atât mai mult, ce sens are să te întorci înapoi?! Fie chiar și numai în timp.

Uite că are. Și sensul se îngroașă cu atât mai mult cu cât avansezi, citind, de la o povestire la alta. “Octombrie, ora opt”, ca și “Recviem pentru nebuni și bestii” a lui Augustin Buzura, reprezintă pentru mine dușuri reci pentru conștiință. Oricine se teme că are să răcească în urma lor, să nu o facă! La căldură fiind, riscul e neutralizat.

Wednesday, 7 October 2015

Starea vremii

Afară-i vreme mohorâtă. E mohorât și plouă. Plouă și e ceață. Ceața asta îmi amintește de Kogălniceanu. Nu omul politic. Ci satul bunicilor mei. Bunicii mei stând pe prispa din curte. În curte, Azor lătrând. Lătrând și dând din coadă. La coadă stăm noi pentru a ne îmbrățișa și împărtăși bucuria revederii. Revederi rare și plăpânde ca un fum. Iese fum pe hornurile caselor, miroase a struguri negri zdrobiți, iar vârfurile degetelor, îmbibate de must, mi-au înghețat. Le frec de podul palmei, iar ele dansează lipindu-se și desprinzându-se, ca apoi să se lipească din nou. Din nou!

Monday, 5 October 2015

Tomnatic

Năsucul umed al unui hârciog
Vestește clar venirea toamnei.
E frig și am să prind zălog
De mâine am să-i cânt lucernei.
Plină de flori albastre, ea nu știe
Că noi, ceilalți, rodim pe rând și aiurea.
Visăm, și nu plătim simbrie
Și ne-mbăiem doar lunea.

Tuesday, 29 September 2015

Stephen Clarke - "Un an în merde"


A vizita cu a trăi și lucra în altă țară nu e una și aceeași chestiune. La prima vedere, trăitul într-o țară străină pare o experiență boemă. Este. Dar nu e doar atât. Unele aspecte ale trăitului într-o țară străină par uneori desprinse dintr-un teatru al absurdului. La un moment dat în carte, Stephen Clarke menționează că drepturile nu există în sala de așteptare a vreunei instituții. Experiențele din țara mea de origine, dar și din alte două țări îmi arată câte dreptate are Clarke.
‘Un an în merde’ este o relatare simplă și haioasă a șocului cultural pe care îl resimte un britanic atunci când se mută la Paris, acceptând un job interesant. Dintre multe lucruri care i-au stârnit uimirea, trebuie să recunosc, îi împărtășesc consternarea în ceea ce privește felul în care fac francezii cunoștință, pupându-se pe obraji. Să-i ofer cu atât de multă ușurință unui străin accesul în spațiul meu personal e un pic cam mult. Mai ales că pupăturile pe obraji le am rezervate prietenilor și familiei. Ce-i drept, și spaniolii au aceeași manieră de făcut cunoștință. Să fie oare o regulă de politețe uitată? Ei bine, dacă o explicație există, ea însă nu apare, din păcate, în paginile cărții.
Foarte amuzante sunt momentele în care sunt prezentate dificultățile de limbă și de pronunție a limbii engleze pe care le întâmpină conlocutorii personajului principal. 

Tuesday, 22 September 2015

Augustin Buzura - Recviem pentru nebuni și bestii

Cartea asta nu poate fi povestită. Poate doar citită și recitită. M-am regăsit și regăsit frânturi de imagini din copilărie, dar și din poveștile celor mari. Freamătul care te cuprinde atunci când, pagină după pagină, înaintezi în cuprinsul cărții poate fi comparat doar cu un scurtcircuit.
Am o umilă recomandare la adresa editurii Univers - reeditare, vă rog!


Tuesday, 15 September 2015

Sunt verde

Sunt verde precum un măr necopt, așteptând însetat ploaia de după caniculă.
Sunt verde precum un semafor, grăbindu-se să se transforme în roșu.
Sunt verde precum un iaz, băltind de mătasea broaștei.
Sunt verde, dar mă prefac, așteptând să-mi ignori albastrul pojghiței.

Saturday, 12 September 2015

Zâmbiți, vă rog!

Ilustrație de Cristi Vecerdea-Criv
(" Să rîdem 'de voie' " - Editura Militară, 1990)

Tuesday, 8 September 2015

Să facem rezerve pentru viitor!

Aveam șase ani la căderea regimului comunist. N-am apucat să stau la coadă și nici n-am devenit pionier. Îmi amintesc, însă, bine opritul curentului, a căldurii, a apei, dar și bucuria nemărginită atunci când primeam o portocală. De ciocolată, ce să mai zic.
Și tot de atunci mi-a rămas nevoia de a face provizii. Nu știi niciodată când rămâi în pană, e bine să pui deoparte mi-a devenit un fel de laitmotiv. Așa aș putea să explic de ce acum patru ani, când nepotul meu de abia împlinea doi ani, i-am cumpărat haine pentru vârsta de șase. Privindu-le, în magazin, mi-am zis că s-ar putea să-i fie un pic mari și am ignorat total eticheta pe care scria vârsta. Mai bine mari, decât mici, mi-am zis, și am plecat de acolo încântată. Am râs ani buni de achiziția mea. Cam patru. Într-un sfârșit, nepotul a putut îmbrăca hainele cumpărate de mine.
Astăzi, am realizat că totul se învață și progrese au loc mereu. Așa îmi explic cum am reușit să nu-i cumpăr nepotului o bluză cu patru ani diferență, ci doar cu trei. Și, bineînțeles, tot mare.
Mai bine să fie decât să lipsească!

Sunday, 6 September 2015

Oameni de bună credință, de Vlad Mușatescu


Am fost foarte bucuroasă să regăsesc această carte. Este una dintre cele mai frumoase ode pe care le-a dedicat Vlad Mușatescu oamenilor care l-au inspirat și ajutat. Să tot întâlnim oameni de bună credință!

".....
La despărțire, m-a rugat să-i dau un pic de ajutor, citindu-i faza finală a manuscrisului. Lucru pe care l-am efectuat cu deosebită plăcere și abnegație. Fără să-i fac însă un prea mare serviciu. Căci mi-am băgat picioarele, ca să zic așa, în textul său, intervenind asupra repetării supărătoare a numelui poetului, citat mereu în întregime. Și l-am corectat oriunde mi s-a părut în exces. Reducându-l la P.Sandor. Ceea ce suna mai frumos. Dacă nu chiar economicos.
Când a constatat că-i otânjisem manuscrisul până la deformarea realității, Iancsi-baci s-a luat cu mâinile de păr. Care și-așa nu era prea mult. Și mi-a spus cu tot duhul blândeții avut atunci la dispoziție:
- Muș, tu tâmpit bine de tot! Poetul cheamă Petofi, numele de familie, Sandor e numele micul... Ce la dracul facem acuma?
- Nu-i problemă! Repar tot ce-am deteriorat... Fii liniștit!
- Imposibil! Cu tine nu pot liniștit...
Într-o săptămână, de dimineață și până seară, i-am refăcut manuscrisul. Redactilografiind paginile în care intervenisem. Cu cele mai bune și nobile intenții. De unde să fi știut că ungurii își recită numele pe invers, ca atunci când se face apelul după catalog. Mi se părea anormal. Însă, ca să nu-l jignesc pe Iancsi-baci în sentimentele sale naționale, am tăcut mâlc. Mă rog, vorba românului, fiecare pasăre pre limba ei grăiește."

Sunday, 30 August 2015

Să râdem!

Îmi plac anticariatele. Probabil că ține nițel de nevoia mea de a mai păstra un pic trecutul prezent. Ce-i drept, de fiecare dată când vizitez unul, plec de acolo mulțumită și bucuroasă în urma descoperirii unei cărți sau a unui autor pe care nu l-aș fi găsit vizitând o librărie de cărți obișnuită.
Iată ultima descoperire

Apărute în 1990, desenele din această carte se aliniază ușor și la prezent, fie el militar ori nu.

Saturday, 8 August 2015

Capitolul 5. Aniversare ca-n basme (Cei trei veseli năpârstoci, Vlad Mușatescu)

  -  Nea Tilică, spune-mi, te rog, cum se recunoaște o năpârcă veninoasă?...
 Scărpinându-se după ceafă, prietenul nostru îi răspunse după un timp de gândire:
  -  Păi, cum să-ți spun, copile dragă, chestia-i așa: dacă te mușcă o năpârcă și trăiești mai mult de-o   jumătate de ceas, înseamnă că n-a fost veninoasă! Dacă nu, atunci nici n-ai cum să mai afli, și nici pentru ce... M-ai priceput?...
Năpârstocul de Babacu a dat din cap oarecum satisfăcut, iar după aceea l-a luat nea Tilică la întrebări pe Babane, ăl mai mare dintre ostrogoți, că-l apucase și pe dânsul curiozitatea:
  - Și ce mai învățați voi pe la școală?
  - Fizică, chimie, matematică, limbi străine, franceza, engleza, iar acum și algebră superioară...
Uluit de câte studia Babane, nea Tilică a exclamat:
  - Bravo vouă! Și cum se spune “bună ziua” în algebra aia?...

Saturday, 1 August 2015

Mami, Eme nu știe să dea drumul la televizor

Voi fi modestă, sinceră și la obiect. Nepotul meu e rupt din soare.
Încă de mic a început să ne reamintească o față a demnității de care uitasem. Nu face niciodată un lucru pentru că trebuie sau pentru că cineva îi spune că “așa e frumos”. Ori vii cu argumente, ori te lași! Dar și argumentele alea trebuie să fie cumva. E fâșneț, încăpățânat, și se remarcă dintre adulți atunci când întreabă dacă poate să ajute cu ceva. A împlinit 6 ani glorioși și jonglează deja cu două limbi străine. E cazul să admit – mi-s mândră de el!
Cel mai mult și mai mult, îmi place licărirea din ochii lui atunci când găsesc un răspuns la vreo întrebare de-ale lui. Modul în care mă privește are repercusiuni grave asupra stimei mele de sine. Mi-amintesc că acum ceva timp încercam să-l învăț să pocnească din degete. Era fascinat de sunetul pe care îl scoteam cu ajutorul degetului mare și al mijlociului. Sunt mai mare, și asta cumva e o certitudine că pot face niște lucruri pe care el nu le poate face. Încă.
Lâncezând amândoi pe canapea într-o duminică (asta după ce am încercat să punem cap la cap niște piese de puzzle), al meu nepot și-a amintit că e ora pentru Scooby. Având în vedere faptul că el nu știa să aprindă televizorul, m-a rugat pe mine – aia mai mare – să produc minunea. N-oi fi eu cea mai atehnică persoană în viață, însă odată cu apariția a două telecomenzi pentru un televizor, am găsit încă un motiv să nu-l mai folosesc. Am zis totuși că îi datoram măcar atâta nepotului, să încerc adică. Și am. De două ori. Apoi am apăsat un buton și din cea de-a doua telecomandă. Un beculeț roșu s-a aprins într-un colț al televizorului, însă ecranul a rămas la fel de negru. Dacă la început nepotul mă privea cu oareșce încredere, de îndată ce am apăsat pe cea de-a doua telecomandă, i-a fost clar că “eram mai mare” doar până la folosirea telecomenzii. A trecut totuși ușor peste dezamăgire, și s-a concentrat pe găsirea unei soluții. Îndreptându-se câtre bucătărie, a strigat:
  -   Mami, vino tu că Eme nu știe să dea drumul la televizor.

Pesemne că nu-mi mai rămâne mult din perioada de glorie „sunt adult și am răspunsuri la întrebările tale”. Mă grăbesc cât încă mai pot să-l mai învăț ceva important. Și anume, cum să faci baloane din gumă de mestecat.

Monday, 8 June 2015

Adunare

Fragment din Capitolul al II-lea al romanului "Cei trei veseli năpârstoci" de Vlad Mușatescu
..............................................................................................................................................
- Ați cerut plata? Perfect... Trei cafele, cincisprezece lei...
- Păi, suntem doi, meștere! am încercat eu să-l determin să facă o oarecare priză cu realitatea.
- Nici gând! Trei văz, trei sunteți...
Tanti Ralița, ca să nu mai lungească vorba, i-a plătit cât a cerut, ca să n-avem scandal cu bețivii, și-am dat să plecăm. Totuși, inimă de mamă, l-a întrebat pe șeful de salon:
- Cum ai s-ajungi acasă, omule, în halul ăsta de oboseală, ca să nu-i spun altfel?
- Am mașină, coană mare! Otomobil propretate presonală...
- Foarte bine! Dar astăzi, mai bine ar fi să iei autobuzul! l-a sfătuit tanti Ralița.
- Nu se poa'! Imposebăl, cum zic englejii... Nu-ncape în garaj i-a răspuns șeful de salon, clătinându-se ca un catarg în furtună.
.............................................................................................................................................

Tuesday, 26 May 2015

Despre 'vreau tot, chiar acum!'

Ori de câte ori ni se năzare că ne mai lipsește doar un singur lucru pentru a fi complet fericiți, apare inevitabil panica. Privind prin găurile gardului vecinului, ne dăm seama că piesa lipsă din puzzle-ul nostru stă bine-mersi, la vedere, agățată la fereastra acestuia. Și poc! Ne lovește dorința să obținem cât mai repede ce vedem acolo, dar exact aceeași replică. Sau, ca să fim modești, nu ar strica dacă am primi replica îmbunătățită (asta ca să ne răzbunăm pentru gaura din gard).
Întotdeauna ne va lipsi câte ceva. Am tot, dar nu am un copil. Am tot, dar nu mi-am găsit perechea. Am tot, dar nu am un job. Am tot, dar nu-mi ajung banii să plec în excursii. Am tot, dar nu ... Și dacă am jongla un pic cu fraza aceasta?! Nu am un copil, dar am tot. Nu mi-am gasit perechea, dar am tot. Nu am un job, dar am tot. Nu-mi ajung banii să plec în excursii, dar am tot. Nu ..., dar am tot.
E greu să te ții calm când în interiorul tău se tăvălește un copil isteric, ce urlă printre lacrimi că-și dorește acadeaua din mâna altui copil. Și totuși un părinte responsabil nu ar smulge niciodată acadeaua din mâna unui copil și i-ar da-o copilului său isteric, care se tăvălește pe jos. E o chestie de principiu.

Tuesday, 19 May 2015

Furdui Iancu este peste tot

Pe străzile din Tiumen e foarte ușor să uiți de tine. Au înflorit corcodușii, iar mirosul ce te însoțește de la un capăt de trotuar la altul își are un singur rival - muzica. De pe stâlpuri tronează mici boxe, din care susură blând diverse arii încântătoare. Ce poate fi mai frumos decât să te plimbi pe sub copacii înfloriți, ascultându-l pe Frank Sinatra?!
Ieri, în schimb, s-a produs o schimbare. Așteptam prefacerea extraordinară a roșului în verde, la semafor, când o voce gravă m-a scos din visare. Pentru un scurt moment, am crezut că ceea ce ascultam era în română. Vocea cântărețului aducea foarte mult cu cea a lui Furdui Iancu, același timbru vibrant și, îmi închipuiam eu, aceleași expresii faciale. Cine e Furdui Iancu? Ei bine, am să vi-l descriu precum este trecut în registrul meu - cântărețul de muzică populară preferat de mama mea. Probabil că această explicație nu vă ajută mult, nici n-ar avea cum.
Ajung inevitabil la o concluzie - fiecare țară își are propriul Furdui Iancu.

Monday, 4 May 2015

Cei trei veseli năpârstoci de Vlad Mușatescu

Astăzi se împlinesc 93 de ani de la nașterea lui Vlad Mușatescu. O zi pe care n-am voit s-o las să treacă în van, fără a-i celebra amintirea. Am învățat că trăirile se transformă în amintiri și sunt cele mai prețioase averi pe care le vom dobândi vreodată. Dragă maestre, îți mulțumesc pentru că ai făcut să înflorească pe fața mea atâtea zâmbete! Fiecare dintre noi poate fi un personaj comic, trebuie doar să încetăm a ne mai lua în serios. Zâmbesc deci te evoc.


Extras din Capitolul I
...........................................................................................................................................
În sfârșit, după ce ucisesem, cu sânge rece, ultimul țânțar care mai zbura prin locuința subsemnatului, după ce ascultasem pornirea tramvaielor, autobuzelor și-a tuturor celorlalte mijloace de transport în comun, așteptam să vie și moș Ene pe la gene. Cu ochii pe ceas. Să-l văd dacă-i punctual. Și-a venit. Pe la nouă și jumătate.
Din păcate, nu era el! Altcineva îmi bătea la ușă. Atât de puternic și de insistent, încât am crezut că se dărâmă blocul. Dealtfel, dacă ar fi apelat la sonerie, aș fi fost mult mai liniștit. Pentru că nu mai funcționa. De când mi-o stricase tanti Ralița, vârându-și prea adânc degetul în lăcașul butonului lipsă.
-          Cine e? am întrebat eu cu glas blajin, deși eram foc de mânios.
-          Păi cine poate să fie? Eu sunt, Ralița, mătușă-ta! De la șapte strig la tine, și nu mă auzi...
Bineînțeles, am introdus-o urgent în casă. Ca să nu mă linșeze vecinii. Și am chestionat-o imediat, extrem de intrigat:
-          Nu mai pricep nimic, tanti Ralițo! Dacă ai fost aici de la orele șapte, de ce n-ai bătut la ușă, în loc să strigi?...
Mătușă-mea s-a uitat urât la mine, și s-a explicitat pe loc:
-          Al, băiețelule, nu-i uman ce se-ntâmplă cu tine, și nici în blocul ăsta, al vostru... În care ușă să bat, dacă eram în lift? Am rămas între etaje, și-abia acum cinci minute am reușit să ies din el...
Înnebunit de cele auzite, o rog pe tanti Ralița să mă ierte o clipă, până mă îmbrac. Iar dânsa, binevoitoare, ca întotdeauna, se declară imediat de acord, sfătuindu-mă:
-          Ascultă, Al, băiețelule, ideal ar fi să trecem apoi la bucătărie... Din motive de emoții, mi s-a făcut o foame de-aș mânca și beton expandat...
-          E-n regulă! Se face... Și ce ți-ar pofti inima?
-          Eah! O nimica toată, să am doar ce pune în gură... Niște sandvișuri, vreo cinci, cu brânză sau cu șuncă, și-un pahar de apă...
-          Nu crezi că-i cam mult? Ar fi cazul să ții și tălică puțin regim, așa cum fac eu...

-          Mda! S-ar putea să ai dreptate. Atunci adu-mi numai sandvișurile, fără paharul de apă!...
................................................................................................................................................

Tuesday, 28 April 2015

Precum o masă de lemn în mijlocul unui lan de rapiță

Sub pantofii mei scrâșnesc pietricele. M-am învățat să pășesc cu atenție, privind în jos. Mi s-a tot spus că e un semn de resemnare. Nu e. M-a impresionat povestea lui Harap-Alb, și am grijă să nu-mi strivesc norocul. Nu se știe niciodată când ești supus la vreo încercare și ai nevoie de o aripă de furnică sau de albină.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul. Câtă siguranță îți pot pricinui lucrurile care nu se pot schimba niciodată! Pumnii mi-i țin strânși în buzunarele jachetei și înaintez. 

Friday, 24 April 2015

Eu, studenta

Am revenit la un vechi statut. Acela de studentă. Se pare că respect cu sfințenie indicația celebră a lui Lenin – ‘învățați, învățați, învățați!’.

Și cum mă perindam așa de la școală acasă și de acasă la școală, asigurându-mă mereu că port cu mine un pix, caietul și manualul, m-am regăsit amuzată de înfățișarea mea reflectată într-o vitrină. Și mi-am amintit cum alergam la fel pe când eram studentă la facultate, între căminul studențesc și campus. Cocul din vârful capului mi-e mărturie clară că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Restul lucrurilor, se potențează sau nu. 

Friday, 17 April 2015

Promisiune

O frunză în cădere ateriză pe vârful pantofului meu verde stâng. Era același amestec de galben și maro cu care mă obișnuisem de 31 de toamne. M-am oprit, analizând atent frumoasa combinație de culori. Toamna mă făcea mereu să mă simt de parcă aș fi renăscut; de fapt, toamna era primăvara pentru mugurii din mine. Ceva nou și palpitant mă aștepta mereu la sosirea toamnei. De vreo șase ani încoace m-am tot mutat; am schimbat apartamente, orașe și acum țări, încât mutatul a devenit o activitate obișnuită, cum ar fi, de exemplu, udatul florilor din grădină. Am ridicat frunza și un miros de abia perceput de umezeală mi-a atins nările. Mi-a amintit de București. Era toamna anului 2012, iar moralul oamenilor era la pământ, având în vedere faptul că șeful statului nu putuse fi demis din funcție. Mulți sceptici se îndoiau de statutul democratic al României, însă eu eram sigură că multe se schimbaseră de la căderea comunismului. Acum oamenilor nu le mai era frică; fiecare avea dreptul la o opinie. 
Locuiam deja de o lună într-un nou apartament, când am remarcat niște sume ciudate de bani adăugate la întreținere. Având în vedere faptul că proprietara sugerase că este mai bine să mă prezinte ea administratorului de bloc, m-am gândit că așa îl voi putea întreba personal pe administrator despre aceste sume. Ocazia a venit curând, și din cauză că mașina de spălat se stricase și era nevoie să fie înlocuită.
Într-o după-amiază, m-am întâlnit cu proprietara pentru a merge împreună la administrator, care avea biroul în clădirea de alături. Ajunse în fața blocului, proprietara a introdus codul de acces și am pătruns în bloc. Am luat liftul până la penultimul etaj și apoi am urcat pe scări încă un etaj. O coadă formată din trei oameni ducea către o ușă deschisă. Un birou fusese fixat în tocul ușii, iar în spatele lui era așezat un om în vârstă, deosebit de încruntat. Avea privirea unui vultur flămând, adulmecând și zburând în cercuri deasupra prăzii, așteptând momentul perfect pentru atac, în timp ce victima – un biet bătrân – cerea milă. Mi-am zis că omul acesta arțăgos, care se juca de-a v-ați ascunselea din spatele unei perechi mari de ochelari, trebuia să fie administratorul, Escu.

-          Ți-am repetat de atâtea ori, țipă el disprețuitor, iar sprâncenele stufoase păreau să fie în stare să cauzeze uragane. Trebuie să-mi dai situația apometrelor până la data de 5 ale lunii.
-          Da, știu, și îmi pare rău, se auzi o voce subțire. Dar știți, am fost plecat în vizită la fiica mea pentru două săptămâni și …
-          Nu-mi pasă mie unde ai fost! iar vocea lui Escu vibră cu putere în liniștea etajului, în timp ce umerii săi păreau să se încovoieze amenințător. Ce sunt eu, popă, să veniți aici și să vă spovediți?! Pe mine mă interesează să primesc la timp situația. Dacă n-ai dat-o la timp până la data stabilită, atunci n-ai decât să plătești mai mult luna următoare. Data viitoare fii mai atent! Haide că-i ținem din treabă pe ceilalți!

Și atunci am realizat. Proprietara nu ținuse să mă prezinte personal administratorului pentru a păstra o anume etichetă, ci pentru că urma legile nescrise ale acestuia. Mă mira faptul că toată lumea stătea la rând, cuminte și tăcută, acceptând agresiunea acestui bătăuș, care avea să devină în cazul cel mai probabil și propriul lor bătăuș. Atunci când ne-a venit rândul, am surprins pentru un moment tremurul mâinilor proprietarei. Am încercat să nu mă panichez. Eram un adult, nu un copil speriat de repercusiunile uitării acasă a caietului de teme.

-          Ea este Ana, noua mea chiriașă, spuse proprietara, iar vocea îi tremura. Este prima lună de când locuiește aici.
-          Ah, exclamă Escu cu o voce mieroasă.
-          Da. Știți, noi, în momentul acela am simțit frica proprietarei. Adică, eu și Ana avem niște întrebări în legătură cu costurile de administrație. Adică, sunt un pic cam mari având în vedere ce a fost declarat.
-          Știu că aveți o bună impresie despre serviciile mele, răspunse Escu cu un ton superior. Altfel m-aș fi simțit teribil de ofensat de cele afirmate de către dumneavoastră. Domnișoara are la dânsa o copie după actul de identitate?
-          Da, am, am răspuns eu, temperându-mi tonul. Iată copia. Dar înainte de a pleca, v-am fi foarte recunoscătoare dacă ne-ați putea explica costurile de întreținere pentru luna precedentă. De exemplu, ce înseamnă aceste cheltuieli de întreținere pe care le-ați inclus în listă alături de cheltuieli de administrație? Îmi pare că se referă la același lucru. De ce avem două sume diferite pentru același serviciu?
-          Ce înseamnă cheltuieli de întreținere? întrebă Escu, iar privirea lui albastră ardea. Știți ceva, domnișoară, zilele ăstea, voi tinerii, ar trebui să înțelegeți că noi nu suntem la fel de iresponsabili ca voi și nu ne jucăm cerând bani. Cheltuielile de întreținere sunt rezultatul îngrijirii blocului în care locuiți.
-          Nu este nevoie să țipați. Vă aud foarte bine de unde sunt. N-am vrut să vă ofensez; doar că atât eu cât și doamna proprietară avem dreptul la o explicație.
-          Aveți dreptul? a rostit el printre dinți. Idea asta de democrație v-a luat mințile. Ascultă aici, fetițo, îmi fac treaba cum trebuie și nu am de gând să ascult cum îmi dai tu mie lecții. Fac asta de dinainte să te naști tu. Voi, ăștia, ar trebui să vă cunoașteți locul.
-          Domnule Escu, am încercat să vorbesc cât puteam de calm, însă aveam o voce sugrumată și tensionată. Mă descurajez ușor dacă cineva țipă la mine, și mă temeam că slăbiciunea mea era deja vizibilă. Am fost respectuoasă în ceea ce vă privește, iar întrebările pe care vi le-am adresat n-au pus la îndoială cunoștințele sau corectitudinea dumneavoastră. Este dreptul meu să știu ce plătesc. Nimeni nu v-a învinuit de nimic. Solicitasem doar niște informații.
-          Iar eu vi le-am dat, domnișoară. Vocea lui vibra a victorie, iar faptul că mi se adresa acum din nou cu ‘domnișoară’ era un semn clar că eu eram învinsa.

Îngrozită, proprietara scosese din poșetă portofelul. În timp ce administratorul țipa la mine, ea își ținuse capul plecat. Nu știu dacă de rușine pentru că nu manifesta nicio reacție, sau pentru că încerca să nu-l înfurie pe Escu. Dintr-o data, m-am simțit singură. De parcă eu eram nebună să cred că acesta nu era un mod corect în care o persoană putea să i se adreseze alteia. Și apoi, situația a devenit și mai ciudată. Proprietara a scos din portofel suma datorată. M-am simțit mică, iar un sentiment bizar a pus stăpânire pe mine, ca un fel de buruiană care creștea cu repeziciune în jurul gâtului meu, sufocându-mă. Am încercat să mă încurajez, gândindu-mă că într-un fel amuzant eram martora unui episod Tom și Jerry ‘în viață’. Acel episod cu verișorul lui Jerry îmbrăcat în pulover cu dungi negre și galbene. Proprietara era un fel de Tom pupând pantoful lui Jerry (Escu) de fiecare data când acesta fluiera. Totuși, episodul acesta nu era la fel de amuzant. Escu era mulțumit. Tocmai fusese validat de către proprietară drept cel care avea dreptate. Privirea îi era îndreptată în jos, către banii pe care îi număra. Nu puteam să-i văd ochii, însă știam că se bucura de o nouă victorie. Era incontestabil.

-          La revedere, îi răspunse Escu proprietarei.

Un rânjet de abia schițat îi apăru pe față. Plecam și îl lăsam acolo ca un zeu mitologic, a cărui dreptate și putere erau indisputabile. Atunci când am plecat, am văzut că se formase o nouă coadă. Brusc am recunoscut expresiile de pe fața lor. Mai văzusem undeva expresia asta. Era expresia ‘l-ai supărat pe dom’ profesor și acum o să ne dea și nouă note proaste’. Cred că mereu schimbarea e supusă obiecției, chiar și de cei care urmează să beneficieze cel mai mult de pe urma ei. Nu-mi dorisem să câștig nimic din acea confruntare, dar nu mă așteptasem să aflu că lumea adulților este o scoatere la lecție, fără drept de opinie sau obiecție. Mi-am jurat să nu uit niciodată că sunt atât de liberă pe cât îmi permit să fiu.

Am strâns în ambele palme frunza aceea galben-maronie și i-am simțit umezeala. Ce senzație plăcută! Un vânt ușor îmi trecu peste obraji și pentru o clipă am închis ochii. Nu există bariere! Cel puțin, atât timp cât nu le punem noi în jurul nostru. N-am încălcat acel jurământ și sper să nu o fac niciodată.