Pages

Friday, 7 February 2014

Aducem ploaia

A fost o vreme cand maidanul din fata blocului era sinonim cu vacanta de vara. Aveam in fata un teren pe care puteam alerga nestanjeniti, eu si copiii din cartier, unde puteam bate mingea si tipa cat ne tineau rarunchii. Era locul magic. Acolo nimic nu ne putea opri. Bine, doar strigatul « Hai acasa ! ». Dar asta se intampla doar la caderea serii, ori noi aveam multa treaba de implinit pana atunci. Tot pe maidan gaseam flori si copaci. Acolo am invatat prima data diferenta dintre un pin si un brad. Dar lucrul cel mai frumos dintre toate era iarba. O iarba inalta si deasa, peste care ne puteam tolani in voie. Acolo, in iarba, ne strangeam la apusul soarelui si ne holbam zapaciti la schimbarea culorilor de pe cer si la aparitia stelelor, impartindu-ne frateste stelele intre noi.

Imi amintesc cu precadere cateva veri in care mama incerca sa ne mobilizeze intru deschiderea noastra catre abilitati practice. Respectiv, gradinarit. Nu ne rezerva lucruri dificile, ci plivit iarba ori udat. Insa lenea se interpunea mereu intre dispozitia noastra si gandurile bune. Ce-i drept, eram sustinuti. De mama-natura. Asa ca, de cele mai multe ori, ne taram constiinciosi catre terenul impricinat si nu mult dupa ajungerea noastra acolo, nori acopereau cerul si ploaia incepea sa cada, spre marea noastra incantare. E sigur ca ne-ar fi placut ca ea sa fi inceput inainte de a iesi din casa si a purcede catre locul cu pricina, dar nu puteam fi totusi atat de nerecunoscatori. Din toata afacerea asta ieseam un pic uzi de ploaie, dar fericiti ca ne sarise randul si de data asta de a ne precupeti eforturile intru udarea gradinii. Nu mult dupa astfel de ‘coincidente’ mama a inceput, pe buna dreptate, sa ne numeasca ‘cei care aduc ploaia’. Si nici macar n-am invatat ori exersat un dans pentru asta. Pesemne ca poetii neamului nu au glumit atunci cand mentionau in poemele lor despre comuniunea om-natura. 

No comments:

Post a Comment