Pages

Thursday, 27 February 2014

The Hunt (2012)


Pregatiti-va sa fiti impresionati. ‘Vanatoarea’ (titlul original al filmului fiind ‘Jagten’) este un film danez suficient de indraznet incat sa rastoarne un subiect intens dezbatut si sa le ‘daruiasca’ spectatorilor un punct de vedere neimaginat pana atunci. 
Filmul prezinta povestea lui Lucas (Mads Mikkelsen), profesor in cadrul unei gradinite dintr-un oras mic din Danemarca. Lucas este divortat si are un fiu pe care nu-l vede atat de des precum si-ar dori. Este un om respectat si iubit de intreaga comunitate, implicit de copiii de la gradinita. Pana intr-o zi cand este acuzat ca ar fi abuzat un copil. Intreaga comunitate se revolta si au loc atacuri violente impotriva lui Lucas, atacuri explicate a fi incercari de corectare. Totusi dupa un an, aceste atacuri contenesc, iar viata lui Lucas pare sa intre din nou pe fagasul normal.
Actorul Mads Mikkelsen a castigat in cadrul Festivalului de Film de la Cannes din 2012 premiul pentru cel mai bun actor pentru rolul jucat in ‘Jagten’.

Chiar daca nu a primit un premiu pentru regie, Thomas Vinterberg a creat, prin intermediul planelor filmate, o legatura extraordinara intre spectatori si trairile personajelor. Si mai mult, regizorul Thomas Vinterberg a filmat o pelicula pe care nu o veti viziona, ci o veti trai. 

Wednesday, 26 February 2014

In ce stare e economia?

- Radeti ! Voi nu vedeti in ce stare e economia ?!
Fetele isi dau coate, pufnind in ras.
Le priveste cu manie, realizand ca sunt prea tinere sa inteleaga. Le invidiaza. 
Of, a trecut asa de mult timp de cand nu m-am mai simtit indiferent !, isi spuse. Si pana la urma ce le pot reprosa ?! O sa aiba timp suficient sa isi faca griji. In scurt timp vor fi la facultate si de acolo vor intra direct in paine.
Paine ! Stiam eu ca am uitat sa cumpar ceva.
E liniste. Nu se aude decat clinchet de farfurii si tacamuri. Fetele si-au bagat capul in farfurii si mananca. Insa un zambet mic tot le-a ramas in coltul gurii. Asa a fost dintotdeauna. Cadea usor in ridicol. Ori nu stia el cand sa-si aleaga momentul propice de a discuta despre chestii serioase. 

Sunday, 23 February 2014

Oameni frumosi

Toata populatia globului se plange de inrautatirea relatiilor interumane. Aproape nimeni nu mai crede in bunatatea aproapelui, iar si mai putini vorbesc despre oamenii frumosi ce i-au impresionat la un moment dat.
Asa ca m-am gandit sa iau initiativa si sa multumesc acelor aproape necunoscuti care mi-au dat un graunte de speranta in omenia semenilor. Si am ales necunoscuti pentru ca gestul lor mi s-a parut cu atat mai inaltator.
As dori sa multumesc :
- Domnului director al editurii Edu.
- Domnisoarei din Amsterdam, pe care am oprit-o (acum doi ani, intr-o joi seara) la o intersectie si am rugat-o sa ma ajute sa localizez o strada. Nu numai ca a scos harta din geanta ei si s-a uitat impreuna cu mine, explicand ca e si ea in vizita, insa mi-a si daruit-o dupa ce mi-a dat indicatii, adaugand ca ea stie drumul si nu mai are nevoie de harta.
- Doamnei din Viena, care ne-a remarcat privirile pierdute si s-a oprit, fara sa ii adresam « Please, can you tell us where this street is ? », daruindu-ne pe langa indicatii si urari de excursie frumoasa.
Irenei pentru ca mi-a dat avant si inspiratie la scris.
Suzanei Bantas pe care am intalnit-o la inceput de septembrie 2011, in cadrul unei expozitii de ale sale la Casa Armatei, si care m-a incurajat sa nu renunt la pictura.

P.S. Si lista ramane deschisa J

Tuesday, 18 February 2014

«Taci, tu ! … Las’ sa-l intreb eu..»

Intr-o alta viata (cea de scoler) mi s-au recunoscut abilitati artistice si am acceptat sa joc rolul Tincutei din piesa de teatru ‘Five o’clock’ de I.L. Caragiale. Mai mult curioasa, incercand sa aflu daca invatatoarea imi spusese adevarul sau altcineva refuzase rolul, am decis sa incerc sa duc aceasta provocare pana la sfarsit. Unul bun, precum a fost remarcat. Nimeni nu a plans, lesinat sau uitat replica. Imi amintesc dupa-amiaza aceea pentru ca era doar cu cateva zile inainte de sarbatoarea Pastelui. Afara era un cer albastru, iar pe ici pe colo nori albi si pufosi isi tot schimbau forma, iar copiii aflati deja in vacanta alergau si tipau prin curtea scolii. Imi simteam palmele umede, iar dresurile pareau sa fi intrat la apa in ultima jumatate de ora. Sorel imi tapase parul, buclata fiind oricum de la natura, asa ca freza mea se incadra cu usurinta modei purtate de personajul Tincutei. Mi-amintesc rochia roz de matase, legata cu un cordon cu funda la spate. Nu am realizat cat de tare fosnea rochia decat pana in momentul in care, fiind pe scena, s-a facut liniste si era randul replicii mele. Pe atunci nu stiam sa privesc catre public (pe asta am invatat-o in timpul facultatii cand, luand cuvantul in fata colegilor mei, mi-am tot dat bretonul de la stanga la dreapta si invers), dar am avut suficienta stapanire de sine incat sa nu ma blochez si, pastrand contactul vizual cu ceilalti ‘actori’, am dat un adevarat spectacol.

Poate ca nu suntem mereu ceea ce ceilalti ne spun ca suntem, insa se pare ca uneori depunem eforturi si … suntem.

Saturday, 15 February 2014

A gati sau a nu gati, aceasta-i intrebarea!

Nu m-a preocupat niciodata sa invat sa gatesc, iar mama a renuntat probabil la ideea de a ma invata chiar ea atunci cand a vazut ca tai cartofii ‘cu sapa’. Si n-am dezamagit-o. Aproape niciodata. In afara de omleta, ceai si cartofi prajiti (care chiar daca sunt taiati ‘cu sapa’ sunt foarte gustosi), cam toate incercarile mele au dat gres.
Acum cateva zile am incercat sa gatesc prima data linte rosie. Nici macar nu auzisem despre ea pana atunci, insa vazand-o in magazin am fost asa de sigura ca voi crea un preparat gustos incat am chemat si un musafir, sa guste si si sa mi se duca vestea de gospodina  cat mai departe. Dupa ce am fiert-o cam 20 de minute, alaturi de telina, usturoi pisat si patrunjel, mancarea (caci as jigni-o s-o numesc linte) arata ca si cum niste chipsuri fusesera pisate si facute piure. Dar gustul intrecea toate asteptarile. Alea rele. Miloasa din fire, am cedat la primele strambaturi ale musafirului la momentul mestecarii ‘mancarii’. Iar eu, recunosc, mai mult de doua imbucaturi n-am putut onora.
Acum m-am linistit pentru o vreme si nu voi veni prea curand cu idei noi pentru gatit. Simt momentan chiar si o usoara aversiune la piure cand ma gandesc la aspectul ‘mancarii’. Dar imi va trece. Am reusit eu sa trec peste momentul in care am facut gogosi. Altii, nu. O prietena inca isi mai aminteste cat de ‘tari ca piatra’ erau. Si nici macar nu ne pregateam pentru sorcovit.

E bizar ca se intampla asa pentru ca totusi ca mi-au fost oferite sanse. Am primit un aragaz de jucarie pe cand eram la gradinita. Ce semn mai elocvent ca aveam sa fiu o maestra in ale gatitului ?! Si tot pe atunci ma strecuram in bucatarie, la tanti Gina, si stateam pe langa ea, urmarind-o cand gatea. Era intelegerea noastra secreta de a ne oferi ajutor in mod reciproc. Dansa ma ajuta sa-mi treaca supararea ca m-au lasat parintii dimineata la gradinita si ma asigura ca ei aveau sa se intoarca seara, dupa ce ieseau de la serviciu, sa ma ia acasa. Iar eu supravegheam atent in timp ce dansa taia ceapa si bateam cu piciorul ritmul cantecului pe care il ingana ca sa iasa mancarea mai gustoasa. 

Friday, 14 February 2014

Tu n-ai minte!

Eram prinsa in lectura unui roman politist, cand replica « N-are minte? » mi-a scindat-o in doua. Concentrarea. Ecoul din capul meu fusese creat de o voce, pe care o cunosc chiar mai bine decat a mea. Am zambit si am inteles de ce nu pot lua in serios niciodata intrebarea, retorica sau nu, ‘n-ai minte?’. Va explic in cele ce urmeaza. Fiecare reactioneaza diferit la auzul vestilor bune. De pilda, la noi in familie, tata a avut mereu o altfel de reactie. Mai exact, raspunsul lui la vestile bune era ‘Tu n-ai minte!’. Prin raspunsul asta puteai realiza cat de mirat si bucuros era tata. Daca e sa trag analiza de par, fie el chiar si ondulat, reiese ca tata are dreptate. O bucurie e mai mult simtita decat gandita. Si atunci replica lui poate parea bizara, dar nu e departe de adevar. 

Monday, 10 February 2014

Tata m-a vrut croitoreasa

Pesemne ca de mica am demonstrat abilitati artistice, iar tata a fost convins - pana la un punct - ca am sa ma fac mare croitoreasa. Ce-i drept, dulapurile mele pastreaza bucati de materiale taiate, inseilate si abandonate in spiritul sperantei ca imi voi apleca inca o data talentul croitoresc asupra lor. 
De cand ma stiu am tot avut prin preajma modele vajnice de femei cu talent la croit sau cusut haine. Mama a fost prima care a dat tonul. Apoi a urmat sorel. Ea a dus preocuparea la un nivel mai inalt. O data pe luna revista Burda aparea la noi in casa. Dusumeaua dormitorului nostru era mai mereu plina de tipare, materiale, centimetru, papiote si foarfece. Sorel croia minunatii de costume, taioare, rochii si fuste. Mi-amintesc si acum cravata rosie pe care si-a facut-o singura, cu ajutorul tiparului din revista. Dar piesa de imbracaminte complet avangardista pe care o pastreaza si astazi memoria mea e fusta-pantalon. Facuta din doua materiale diferite. Unul pentru fata si altul pentru spate. Ei bine, si atunci cum sa nu ai un ochi format pentru haine cand ai crescut pe langa astfel de creatori talentati?!

Chiar azi ochiul meu format a remarcat un sacou din stofa. Mi-e un pic cam mare la umeri, dar nu constituie o provocare pe care eu sa nu o pot onora. M-am inarmat cu doua foarfece, una mai mica si alta mai mare, cu un ac si ata. Mi-am luat un minut sa analizez bine ce aveam de facut. Am desfacut o maneca. Am taiat nitel din umar si apoi am inceput sa prind maneca la loc. A fost la fel ca in povestea croitorasului cel viteaz. Doar ca invers. Am cusut prima data, strans si bine. Rezultatul final ? Maneca prezenta valuri. Nu-i nimic, mi-am zis, o desfac. Am desfacut-o si apoi am cusut-o inca o data. Am terminat si am probat-o. La fel ca prima data. Cu doar o singura diferenta : maneca strangea mai tare. Si apoi am avut momentul ‘evrika’. Trebuia sa incep a inseila materialul si apoi dupa aceea sa incep sa cos. A fost un proces cognitiv prea intens trait. Trebuia sa ma opresc. Sa-mi revin. 

Friday, 7 February 2014

Aducem ploaia

A fost o vreme cand maidanul din fata blocului era sinonim cu vacanta de vara. Aveam in fata un teren pe care puteam alerga nestanjeniti, eu si copiii din cartier, unde puteam bate mingea si tipa cat ne tineau rarunchii. Era locul magic. Acolo nimic nu ne putea opri. Bine, doar strigatul « Hai acasa ! ». Dar asta se intampla doar la caderea serii, ori noi aveam multa treaba de implinit pana atunci. Tot pe maidan gaseam flori si copaci. Acolo am invatat prima data diferenta dintre un pin si un brad. Dar lucrul cel mai frumos dintre toate era iarba. O iarba inalta si deasa, peste care ne puteam tolani in voie. Acolo, in iarba, ne strangeam la apusul soarelui si ne holbam zapaciti la schimbarea culorilor de pe cer si la aparitia stelelor, impartindu-ne frateste stelele intre noi.

Imi amintesc cu precadere cateva veri in care mama incerca sa ne mobilizeze intru deschiderea noastra catre abilitati practice. Respectiv, gradinarit. Nu ne rezerva lucruri dificile, ci plivit iarba ori udat. Insa lenea se interpunea mereu intre dispozitia noastra si gandurile bune. Ce-i drept, eram sustinuti. De mama-natura. Asa ca, de cele mai multe ori, ne taram constiinciosi catre terenul impricinat si nu mult dupa ajungerea noastra acolo, nori acopereau cerul si ploaia incepea sa cada, spre marea noastra incantare. E sigur ca ne-ar fi placut ca ea sa fi inceput inainte de a iesi din casa si a purcede catre locul cu pricina, dar nu puteam fi totusi atat de nerecunoscatori. Din toata afacerea asta ieseam un pic uzi de ploaie, dar fericiti ca ne sarise randul si de data asta de a ne precupeti eforturile intru udarea gradinii. Nu mult dupa astfel de ‘coincidente’ mama a inceput, pe buna dreptate, sa ne numeasca ‘cei care aduc ploaia’. Si nici macar n-am invatat ori exersat un dans pentru asta. Pesemne ca poetii neamului nu au glumit atunci cand mentionau in poemele lor despre comuniunea om-natura. 

Tuesday, 4 February 2014

Celine Dion

N-am fost vreodata fanul celebrei cantarete Celine Dion, insa sunt cateva melodii de care ma simt atasata. Si asta pentru ca le-am ‘trait’ intr-un cadru special. Intr-o vara, in casa bunicilor mei, unde sora mea invata istoria romanilor pentru examenul la facultate. Mi-amintesc atat de clar sosirea noastra in gara. Bunelul venise in intampinarea noastra si, razand, ne-a luat valiza si ne-a intrebat daca ne mutam de tot la ei. E drept ca peste ani am uitat sa imi iau doar strictul necesar in valiza si adaug mai mereu cel putin un articol cu rol de ‘inca caz ca…’, iar acea remarca a lui imi revine mai mereu, dar intotdeauna la despachetare. Nu-mi amintesc ce am facut in acele doua saptamani de vara. Probabil ca m-am simtit din nou responsabila cu verificarea productiei zilnice de oua a gainilor si cu scoaterea la plimbare a lui Azor pe ulitele satului. Insa imi amintesc cat de mult a plouat atunci. Imi amintesc cum stateam intr-una din camere si mi-as fi dorit sa nu ploua si sa alerg pe ulite, alaturi de ceilalti copii. Inca nu invatasem sa respir prin a citi o carte, asa ca imi pierdeam timpul privind peretii si analizand tot ceea ce se afla pe ei. Si mai ales, o ascultam pe sorel citind cu voce tare despre tarabostes ori Burebista. In timpul pauzelor, sorel ii dadea tonul lui Celine Dion. Si atunci se facea liniste, parca mai liniste ca atunci cand nu vorbeam, iar fiecare strop de ploaie isi gasea perechea intr-una din notele ce ieseau alene din casetofonul nostru. Prezenta bunicilor era aproape de nesimtit. Fiecare isi facea de lucru cum stia mai bine pentru a nu deranja sesiunea de invatat, in cazul uneia, si de lenevit, in cazul celailalte. Dar imi amintesc ca fiecare dorea sa stimuleze procesele. Bunelul gasea mereu ceva haios de povestit, iar bunica se intrecea in gatit minunatii culinare. Mi-amintesc ca pe atunci descoperise sorel chirostele facute de bunica. Nu-mi mai amintesc gustul lor, dar stiu ca sorel era tare incantata de ele.

« I listen to the sound of the rain fallin' down my window/ Prayin' for a gentle wind... . »