Pages

Thursday, 2 January 2014

Cum l-am tinut de mana pe Denzel Washington

In vis. Bineinteles. Eram asezata pe un scaun intr-un amfiteatru. Toata lumea vorbea. Despre orice, insa mai putin despre ce avea sa se intample. Deodata s-a facut liniste si cativa barbati au intrat, unul dupa celalalt, in amfiteatru. Denzel era unul dintre ei. A refuzat politicos invitatia catre pupitru si s-a oprit printre noi. Statea la cel mult un metru distanta de mine. Privindu-l am realizat ca parea mai inalt si mai slab ca pe ecran. Deh, si ecranele astea trebuie sa cunoasca invidia. 
Povestea frumos despre calatoria pe care o facuse in dimineata aceea. Venise cu un vapor. Mi s-a parut excentric. Poate unde toata lumea calatoreste cu avionul. Apoi, s-a oprit si m-a intrebat cum i se spune in limba romana celui care conduce vaporul. A pronuntat cuvantul « capitan » cu atata bucurie, incat am avut strania senzatie de a fi prezenta la o regasire intre un sunet si un suflet. Si apoi am realizat. Oare nu ne doftoricim sufletele noastre cu poezii si cantece?! Oare fiecare dintre noi nu vibreaza mai mult sau mai putin la un tip de sunet?! Cum exista, de pilda, oameni care iubesc cum suna vioara si altii care sunt pe culmile dementei atunci cand sunt supusi ‘scartaitului infernal’, precum il numesc ei. Denzel m-a privit si mi-a multumit pentru ajutor, intinzandu-mi mana. Emotia m-a facut sa ma simt precum un copil in fata clasei, nevoit sa recite poezia invatata. Insa caldura mainii mi-a dat incredere ca fiecare emotie e binevenita si trebuie traita, nu invinsa.

No comments:

Post a Comment