Pages

Friday, 27 December 2013

Cheia

Cheile au insemnat mereu pentru mine dovada palpabila a puterii incontestabile. Undeva era o usa, iar cheia era la mine in buzunar. Sau de gat, conform modelului de « pe vremea mea ». Ori de cate ori ceream voie sa ies afara sa ma joc, mama imi spunea: « Sa nu uiti sa iei cheia ! »
Si nu uitam. Caci aveam o reputatie de sustinut printre cei « de-o cheie » cu mine. Snurul acela impletit, de culoare gri, era la fel de valoros precum o medalie.
O singura data am pierdut cheia. Ma trimisese mama dupa paine, iar eu n-am binevoit a-mi pune snurul cu cheia la gat. Ci l-am tinut in mana, alaturi de plasa pentru paine. Gandindu-ma ca nu era o urgenta, am facut mai multe opriri. In spatele blocului, sa vad ce copii iesisera la joaca. La toate parculetele de joaca din zona, unde am testat leaganele sau toboganele. Intr-un final, am luat painea si m-am dus acasa. In fata usii insa, am realizat ca n-aveam cheie. Am sunat la usa. Mama mi-a deschis contrariata caci stia ca aveam cheie la mine. Dupa ce am concluzionat ca aceasta « se pierduse », mama a propus sa vina cu mine s-o cautam. Si astfel am reconstituit itinerariul tuturor opririlor mele pana la magazinul cu paine. Ce-i drept, mama n-a fost prea incantata, dar asa si-a putut explica de ce odata trimisa dupa ceva ajungeam mai greu acasa.

Bineinteles ca pana seara, copiii ce locuiau in aceeasi scara cu mine mi-au gasit cheia. Era in spatele blocului. In iarba. 

No comments:

Post a Comment