Pages

Tuesday, 31 December 2013

Ritualul de dimineata

Un bulgare gri. Cu reflexii albe. Sta strans incolacit pe o treapta. Undeva mai sus o usa se deschide. Scartaitul e familiar, si pisicul nici macar nu tresare. Doi pantofiori rosii de lac se opresc in dreptul lui. O manuta il mangaie usor pe cap. Pisicul ciuleste o ureche. Primeste cu obsinuinta lenesa alinturile de fiecare dimineata. Usor, foarte usor, deschide un ochi. Apoi pe celalalt. Capul i se ridica, incurajand astfel o mangaiere a gulerului alb ce porneste de la o ureche si se termina la cealalta. Alintul ia sfarsit. Pisicul clipeste nedumerit. Se simte prins intre lenea de dimineata, recunostinta pentru alintul de mai devreme si parerea de rau ca acesta nu a mai continuat. Intinde usor gatul: Miau!

Monday, 30 December 2013

O poveste de Craciun

Anul acesta de Craciun am fost actrita. Aproape. Auzisem eu despre piese de teatru in care spectatorii erau implicati, insa conceptul nu imi era tocmai clar. Ne stransesem cativa pe la 7 seara si am asteptat pana a venit cineva sa ne conduca intr-o cabana veche, unde un Scrooge de sex feminin trasa linii peste foi vechi de hartie. Si de acolo Scroogea ne-a purtat in spatele cabanei, intr-o gradinita luminata de felinare. Prima oprire a fost aproape de o fantana luminata in albastru, unde spiritul Craciunului trecut ne-a intampinat si ne-a reamintit de asteptarile pe care le aveam cand eram mici. Apoi am purces pana la un copac, la tulpina caruia am zarit un fotoliu de lemn, obiect apartinand candva prietenului Scroogei. Pana sa ne intalnim cu spiritul Craciunului prezent, ne-au oprit pe drum suierul unui vant puternic si luminitele colorate ale unui brad inalt. Ne-am strans cu totii, unul langa celalalt, si am ascultat sfatul spiritului in timp ce deasupra noastra se desfasura freamat de crengi, iar ploaia ce se incapatana sa cada in locul zapezii ne pisca pe dupa fulare. Din cand in cand, intorceam capul si priveam in urma. Lumini jucau prin intuneric, nestingherite si solemne. Scroogea ne-a abandonat in fata unui staul, nu inainte insa de a ne ura sa ne bucuram de ce avem si ce simtim acum. Inauntru, parca mai frig ca afara. Vacute si tauri isi leganau capul, iar fiecare miscare era insotita de un danganit surd. Acolo, Teresa ne-a povestit cum si-a pastrat ea increderea in bunatatea oamenilor si cum nimic nu e intamplator. De fapt, cum nici aceasta noapte nu a fost intamplatoare. Si, poate pentru prima data, mergand spre casa am privit stropii de ploaie cu bucuria revederii primilor fulgi de nea.

Sunday, 29 December 2013

Un pui

Un pui de vrabie sta pe caldaram. Are aripioare indigo si le misca fara oprire. Face cateva sfortari, insa nu-si poate lua zborul. Asa ca piuie si piuie, chemand ajutoare. La distanta de sute de batai de aripi, cateva pasari fac o larma grozava, aparandu-si locul pe creanga. Vrabiuta piuie. Doi trecatori se apropie. Vrabiuta tace, sperand sa nu fie observata. Insa unul dintre ei o remarca si atunci amandoi se apropie de ea. Speriata, vrabiuta isi continua piuitul. Trecatorii se distanteaza, probabil constientizand ca au speriat-o. Apoi, pornesc la drum, intorcand din cand in cand capul in directia ei. Vrabiuta piuie. Pericolul a trecut. Salvarea e pe drum. Un pui de vrabie sta pe o creanga.

Saturday, 28 December 2013

Ursuletul

Gradinita a fost locul acela unde puteam manca pe ascuns lipici din borcan. Spre care ma duceam purtand o geanta indigo cu un ursulet carand la randul lui un ghiozdan. Galben. Locul in care a ramas drept bir un ursulet mic de plus, cumparat de mama conform protocolului de cumparaturi aferent fiecarui parinte care-si inscria copilul la gradinita. De asemenea, gradinita a fost locul in care, o data pe saptamana, venea un om care tinea lectii particulare cu cativa dintre colegi. Iar din cand in cand, pana la noi razbea cate un « r, ratusca, ramurica. Inca o data ! » Tot acolo am invatat ca scara pisicii nu este casa scarii, ci sunt mai multe hartii lungi si colorate, amestecate intr-un sir ametitor. Locul de unde plecam cu buline rosii in piept, pe care le aratam apoi cu mandrie parintilor. Si tot la gradinita am auzit pentru prima data cuvantul « oceanist », despre care am aflat mai apoi ca nu insemna un fel de doctor.

Atunci cand am trecut in clasa intai, am incercat, secundata de Sorel, sa o induplec pe educatoare sa-mi returneze ursuletul. N-a fost cale. Si multa vreme i-am purtat pica. Acum insa stiu ca la un moment dat (dupa plecarea mea) un copil a auzit, la randul lui, un cuvant nou si i-a promis ursuletului o lingurita de lipici in schimbul intelesului acestuia. Iar ursuletul a acceptat, caci doar stiu din experienta cat de priceputi sunt ursuletii la dezlegarea enigmelor.

Friday, 27 December 2013

Cheia

Cheile au insemnat mereu pentru mine dovada palpabila a puterii incontestabile. Undeva era o usa, iar cheia era la mine in buzunar. Sau de gat, conform modelului de « pe vremea mea ». Ori de cate ori ceream voie sa ies afara sa ma joc, mama imi spunea: « Sa nu uiti sa iei cheia ! »
Si nu uitam. Caci aveam o reputatie de sustinut printre cei « de-o cheie » cu mine. Snurul acela impletit, de culoare gri, era la fel de valoros precum o medalie.
O singura data am pierdut cheia. Ma trimisese mama dupa paine, iar eu n-am binevoit a-mi pune snurul cu cheia la gat. Ci l-am tinut in mana, alaturi de plasa pentru paine. Gandindu-ma ca nu era o urgenta, am facut mai multe opriri. In spatele blocului, sa vad ce copii iesisera la joaca. La toate parculetele de joaca din zona, unde am testat leaganele sau toboganele. Intr-un final, am luat painea si m-am dus acasa. In fata usii insa, am realizat ca n-aveam cheie. Am sunat la usa. Mama mi-a deschis contrariata caci stia ca aveam cheie la mine. Dupa ce am concluzionat ca aceasta « se pierduse », mama a propus sa vina cu mine s-o cautam. Si astfel am reconstituit itinerariul tuturor opririlor mele pana la magazinul cu paine. Ce-i drept, mama n-a fost prea incantata, dar asa si-a putut explica de ce odata trimisa dupa ceva ajungeam mai greu acasa.

Bineinteles ca pana seara, copiii ce locuiau in aceeasi scara cu mine mi-au gasit cheia. Era in spatele blocului. In iarba. 

Thursday, 26 December 2013

La Madona

In generala am fost un copil activ. Mai putin la orele de sport. Insa nu eram singura. Majoritatea colegilor mei ingheta la urletele profesoarei de sport. Avea doamna asta un tignal ca o puteai auzi cu usurinta din autobuzul ce trecea pe strada de langa sala noastra de sport. Fapt verificat chiar de mine. Iar in putinele dati cand era ocupata cu altceva, profa ne lasa in voie. A noastra. Asa ca ne bucuram de mingi, de praf si mai ales de cazaturi. Insa cel mai frumos moment era fuga peste strada. La Madona. Nu cantareata. Magazinul alimentar. Aici se lafaiau nestingherite diverse bunatati, iar noi le faceam onoarea de a le scoate la lumina. Imi amintesc si acum tuburile de Bonibon si gumele cu surprize. Si cum urcam si coboram pe scarile acelea, cu atata bucurie, iar fericirea era la un fasait distanta.

Am trecut de curand pe langa vechea mea scoala. Niciun tipat. Ce-i drept, vacanta mare-i de vina. Insa Madona a ramas de neclintit. Eram sigura ca aveam sa gasesc poate o parcare in locul magazinului. Dar nu. Unele lucruri dainuie si peste vieti de scolar si ajung pana acolo incat se intersecteaza cu cele ale unor oameni mari. Oameni ce mai ieri tarau sacose mai mari decat ei, cu schimburi pentru ora de sport. Oameni ce tipau: s-a sunaaat !

Wednesday, 25 December 2013

Stelute

Lucrul manual a fost mereu incurajat in familia noastra. Mama si sora croiau haine, crosetau sau impleteau; tata repara chiuvete, pantofi sau aragaze, iar eu mi-am incercat talentul cu scrisul cu creta pe spatele dulapurilor sau scaunelor, cu lipitul repetitiv al lantului de argint cu ciocanul de lipit cu cupru, cu varsatul de aracet pe covoare sau cu patatul hainelor cu cerneala. Dar ori de cate ori se apropia Craciunul, tata prindea brusc o incredere nemasurata in creativitatea mea si ma incuraja sa fac decoratiuni de Craciun. Decupam stelute din cartoane si cu ajutorul lipiciului le imbracam in staniol simplu sau colorat. Apoi, le legam pe cate o sfoara si le atarnam prin camere. Mi-amintesc ca am facut la un moment dat si cateva « scara pisicii » din hartie creponata colorata, pe care le infasuram printre crengile brazilor. Nu reuseau insa sa supravietuiasca unui alt Craciun pentru ca atunci cand strangeam decoratiile din brad pesemne ca o faceam cu niscaiva neatentie. Surprinzator, totusi cateva stelute argintii au ramas, peste timp, marturie incontestabila a creativitatii mele. Si daca stau sa ma gandesc bine, si literele de tipar scrise cu creta inca mai dainuie pe placajul din spatele sifonierului din vechiul meu dormitor.

Tuesday, 24 December 2013

Mentori

Atunci cand esti copil ai nevoie de incurajari. Ai nevoie sa stii ca exista oameni care au chiar mai multa incredere in tine decat ai tu. Si mai ales, ai nevoie sa ti se aduca aminte constant ca trebuie sa continui sa lupti, chiar si atunci cand ai dat gres.
Eu am fost un copil cu preocupari diferite de cele ale celor de varsta mea. De pilda, n-am stiut niciodata sa raspund la intrebarea « Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare ? ». Si daca stau si ma gandesc, nici acum nu am un raspuns clar. Nu mi-am dorit cu ardoare sa cresc cat mai repede. Desi ori de cate ori aveam ocazia, purtam pantofii cu toc ai mamei. Aveam o dorinta atroce de a citi toate povestile din lume, de a juca « Ratele si vanatorii », « Matele-ncurcate », « Mamaliga frige » etc.
Apoi, in liceu fiind, am descoperit ca-mi place engleza. Lucru confirmat de altfel si de Sorel. Insa autentificat de profesorul meu de limba engleza din ultimii doi ani de liceu. Datorita dansului m-am prezentat la olimpiada de limba engleza, iar rezultatul ne-a luat prin surprindere pe amandoi.
Mi-amintesc cu drag momentul din ora cand efectuam verificarea temei. Fiecare participa macar cu un raspuns. De aceea ne si placea ora de engleza, se desfasura democratic si relaxant. Astfel ca daca se intampla sa mai am o varianta la raspunsul initial dat, ridicam mana cu incredere. Iar atunci domnul profesor graia zambind : « La cererea unui numeros public, format din Emilia, mai avem o varianta ».

Cred ca a fost singurul pedagog care a reusit sa trezeasca in mine sentimentul de competitie. Si ce e si mai frumos: sentimentul de competitie cu mine insami.

Monday, 23 December 2013

Cinematografie obligatorie – ‘Educating Rita’


« Vreau sa ma descopar pe mine, mai intai » este una dintre explicatiile pe care Rita le da profesorului Frank Bryant atunci cand se inscrie la un curs de literatura. Un tel mai frumos nici ca poate fi propus, sa incerci sa-ti depasesti limitele, sa inveti ceva nou doar pentru a vedea lucrurile dintr-o perspectiva cu totul diferita. Cu ajutorul Ritei, Frank invata ca definitiile pot fi mereu actualizate. Intrebarea cu privire la asonanta devine revelatoare pentru Frank. Dandu-i un exemplu de asonanta din Yeats, care a folosit drept rima pentru ‘swan’ cuvantul ‘stone’, Frank afla de la Rita ca asonanta este, de fapt, o rima gresita. Astfel, fiecare dintre cei doi protagonisti porneste pe propriul drum de auto-descoperire. Frank se confrunta cu cea mai grea provocare a vietii sale, autoinvinovatirea. Rita, prinsa in menghina prejudecatii sociale, trebuie sa aleaga daca da curs ‘datoriei sexului de care apartine ‘ sau continua cautarea propriei persoane. Momentul cel mai vibrant al filmului este atunci cand Rita, aflata cu familia ei intr-un pub, o vede pe mama ei plangand si intreband-o de ce plange, aceasta ii raspunde ca ‘trebuie sa existe un cantec mai frumos de cantat’. Astfel, ca si Frank, Rita are parte de fraza ei revelatoare. Sa ingani un cantec doar pentru ca toti ceilalti din jur o fac, nu trebuie sa fie un stil de viata.

‘Educating Rita’ a aparut pe ecrane in 1983, avand la baza piesa de teatru cu acelasi nume a scriitorului britanic Willy Russell. Julie Walters si Michael Caine joaca absolut emotionant si convingator. Filmul este un amestec extraordinar intre o poveste buna si doi actori minunati.

Sunday, 22 December 2013

Ceasul

Ceasul de la mana spune multe lucruri despre posesor. Sau cel putin asa am invatat pe cand eram scolarita. Ceasul insemna putere, responsabilitate si chiar farmec. Dar cel mai mult, ceasul era obiect de mandrie. Pe vremea aceea ne faleam intre noi cu ceausurile de la mana. Foarte multe nu s-au schimbat de atunci. Acum ne falim cu telefoanele noastre mobile.
Primul meu ceas avea cadran rotund, cu margine aurie si fundal negru cu limbi aurii si curea neagra. Nici ca se putea sa fiu mai mandra de el. Si cu toate acestea, tot am reusit sa-i pierd cheita. Asa ca de fiecare data cand se dadea ora inapoi, fiindu-mi prea lene sa-i desfac capacul si sa umblu efectiv la limbi, faceam calcule matematice complexe. Scadeam o ora din cea afisata pe ecran.
Acest fel de calcul nu i-a suras, se pare, profesorului meu de muzica, care se nimerise sa fie langa banca mea si s-a gandit sa nu ne deranjeze cu intrebarea si sa se uite pur si simplu la ceasul de la mana mea. L-a privit o data si apoi s-a incruntat. Iar dupa ce s-a uitat a doua oara, a concluzionat: « ceasul asta al tau merge dupa fabrica de oua ».

Dar tot se prezenta mai bine decat cel al unei colege de clasa. Intarziind mai bine de 20 de minute intr-o dimineata, colega i-a spus cu glas tanguitor profesorului de matematica « Nu mi-a sunat ceasul ». Si cred sincer ca profesorul s-a bucurat. Ne astepta rezolvarea atator ecuatii !

Saturday, 21 December 2013

Corul

Pe cand eram in generala am facut parte dintr-un cor. Profesorul de muzica ne informase despre existenta acestuia si recomandase celor interesati sa se inscrie. Se apropiau sarbatorile de iarna si ma gandeam ca aveam sa dau lovitura. Ca vocea mea se va remarca din multime.
Dupa ore, m-am dus catre sala indicata, am ocupat un loc intr-o banca si am asteptat sa vina profesoara. Imi imaginasem ca se vor desfasura cel putin 2-3 ore de cantat. Neintrerupte. Nu a fost tocmai asa. Profesoara a venit. I-a « ascultat » la solfegiu pe noii veniti. Surprinzator, nu parea foarte impresionata de vocea mea. A cantat cateva colinde. Apoi, dupa ce le-a scris pe tabla (ah, ce bine ne-ar fi prins un xerox), am mai cantat de vreo doua ori impreuna. Si aici s-a incheiat participarea mea la cor. Caci nu mai stiu din ce motive profesoara nu a mai reusit sa-l tina si nici inlocuitor nu i s-a gasit.

Insa o privesc ca pe o realizare. Pentru o perioada, ce-i drept, scurta am fost intr-un cor. Cum sa pot uita asta ?! Si tocmai de aceea atunci cand sunt vesela ingaim: « Just hear those sleigh bells jingling, / Ring ting tingling too/ Come on, it’s lovely weather/ For a sleigh ride together with you ».

Friday, 20 December 2013

Pentru ca mi-a placut prea mult "Adevarul despre cazul Harry Quebert" de Joël Dicker


Faima, acea imbratisare tandra la care viseaza multi artisti, este atinsa de tanarul Marcus Goldman. Primul sau roman ii aduce adoratia publicului si criticilor, dar nu si linistea. Frustrat si speriat ca va deveni cat de curand un necunoscut, si obsedat de ideea crearii ‘capodoperei’, Marcus cere ajutorul vechiului sau prieten si mentor, profesorul Harry Quebert. Insa evenimentele iau repede o turnura neasteptata si Harry Quebert este cel care are nevoie de ajutorul lui Marcus. Convins de nevinovatia prietenului sau, Marcus se angajeaza sa dovedeasca falsitatea acuzatiilor de crima ridicate impotriva lui Harry. Astfel, ies la iveala secrete teribile si fiecare dintre intervievatii lui Marcus sunt potentiali suspecti. Un lucru e sigur, cine a ucis-o pe Nora Kellergan, adolescenta de 15 ani, are inca si mai multe secrete de aparat.

Tanarul scriitor elvetian, Joël Dicker, reuseste sa atinga scopul personajului sau principal si creaza o capodopera. Fiu al unei bibliotecare si al unui profesor de limba franceza, Joël se remarca inca de la o varsta frageda (10 ani) in publicistica, punand bazele unei reviste despre animale, “Gazeta animalelor”, pe care a administrat-o timp de 7 ani. La varsta de 20 de ani publica scurta naratiune “Tigrul” si, in urma succesului obtinut, decide sa continue sa scrie. In 2009 scrie nuvela “Ultimele zile ale parintilor nostri”, iar in decembrie 2010 aceasta ii aduce Premiul Scriitorilor Genevezi. Romanul “Adevarul despre cazul Harry Quebert” a fost publicat in 2012, a fost tradus in 33 de limbi si a fost premiat in acelasi an cu Marele Premiu al Academiei Franceze.
Romanul lui Joël Dicker este absolut spectaculos. Este un amalgam de drama si ironie, de dragoste, devotament si ura, analizand cu minutiozitate tehnica scrierii unui roman de succes. O poveste cu rasturnari magistrale de situatie, o poveste in care cititorul va fi atat de prins de actiune incat va simti pe propria piele fiorul declansat de intrebarea ‘Cine este criminalul?’.

Thursday, 19 December 2013

Balerina

Mi-e inima de panglici plina
Si rosu si albastru si lumina.
Adie vant de primavara
Si-am sa zambesc pana diseara.

Diseara am spectacol grandios.
Si-am sa dansez ca niciodata pana acum.
Voi fi un fulg de nea misterios,
Cu aer rece si mandru de paun.

Am sa ma invart, am sa plutesc.
Si mainile imi vor fi scribi.
Caci dansul e tot ce iubesc,
Si pasii mei sunt prinsi in nimbi.

Emotii am, ca-orice artist
A carui scut e o pelerina.
Incep usor cu o reverenta
Si ma prezint: sunt balerina.


Wednesday, 18 December 2013

Porumb de floricele

As putea spune ca mananc floricele de prorumb de cand ma stiu. Dar as minti. Mananc ciocolata de cand ma stiu.
Prima amintire a unui bol de floricele de porumb e legata de bunica. De casa primitoare cu sobe de teracota pe a caror plita bunica facea iarna floricele. Tin minte stiuletii de porumb, pusi de bunica la uscat pe una din mesele din casa. Erau aranjati, parca cu religiozitate, pe o coala mare de ziar si pare-se ca doar bunica se ingrijea de ei. Fiind si singura care tinea mortis sa planteze doua randuri de porumb de floricele in gradina ei. Zic gradina ei pentru ca undeva in spatele cuptorului de lemne din curte, bunica planta ceea ce-i placea ei mai mult : pepeni rosii si porumb de floricele. Datorita ei am aflat ca exista porumb de floricele rosu. Si tare gustoase mai erau floricele facute de ea. Punea ceaunul pe foc, adauga uleiul si doar cand acesta era incins punea boabele de porumb si adauga sare. Iar apoi, din cand in cand, amesteca cu facaletul, ridicand usor capacul.

N-as putea spune ca trece o saptamana fara sa mananc de cateva ori bune floricele. E aproape ca un tratament, ca un hap de vitamine, de care nu pot sa ma leped si nici satura. Ceea ce-mi aminteste de o poveste spusa de mama. O femeie batrana dintr-un sat trecu pe langa o casa, din care iesea miros imbietor de floricele. Ajungand acasa, batrana si-a facut o mana de floricele, pe care a trecut-o apoi prin masina de tocat. Si cu lingura, savura gustul acela, pe care odata – pe cand era mai tanara- putea sa-l savureze facand uz de proprii ei dinti.

Tuesday, 17 December 2013

Despre pantofi

Imi plac pantofii. Nicio noutate pana acum. Insa am avut doua modele vajnice. Bunica si tata.
Mi-o amintesc pe bunica vizitandu-ne. Purta mereu portofelul in mana (lucru ce mi se parea extraordinar de periculos). Un portofel maro, din piele, cu multe compartimente. Bunica nu suferea de cuconie, insa avea o singura slabiciune : pantofii. Asa ca macar o data pe an, venea  la Tulcea si isi comanda pantofi. Era amuzant de observat cat de mult tinea la traditia aceasta desi nu prea avea unde sa-i poarte. Majoritatea « balurilor » la care participa fiind hranirea animalelor din curte si gatitul. Mm, si ce ciorbe cu leustean facea bunica !
Parca o aud aievea razand de noi pentru ca am facut o boacana si alintandu-ne cu inegalabilul « tandalic fara izmene ».

Tata, ca sa-l citez, n-a avut niciodata picioare de balerin. Cei 20 de ani pe care i-a petrecut stand in picioare, culegand litere, n-au trecut fara a lasa urme. Si pentru ca picioarele i se umflau si il dureau, tata a cautat mereu solutii. A incercat sa faca gimnastica. Dar apoi s-a oprit. Bine, nu de tot. Caci mai sta din cand in cand cu picioarele in sus, sprijinite de tablia patului. A practicat mersul pe jos – care a dat cele mai bune rezultate – a baut ceai, a mancat fructe, dar s-a gandit apoi ca problema poate fi rezolvata mult mai simplu – prin achizitionarea unei perechi comode de pantofi. De cel putin 4 ori pe an (pe vremurile acelea chiar era un moft). In schimb, era amuzant sa fii de fata la probarea pantofilor. Analiza in cele mai mici detalii incaltamintea, punea intrebari pertinente vanzatoarei, avea cea mai incantata expresie pe fata atunci cand pasea in afara magazinului, purtand cu el cutia pantofilor noi. Dupa o saptamana, ceva inexplicabil se intampla. Perechea noua de pantofi iesea din gratii. Strangea, batea. Asa ca tata o arunca intr-un colt, facandu-si planuri noi de cumparaturi.
Iar fata de noi isi facea mereu datoria. Ne dadea explicatii, caci doar eram martorii experientei, cu drepturi depline.

« Si astia, nu stiu sa faca incaltaminte, domnule. Pai, ce ? Suntem toti balerini ?! »

Monday, 16 December 2013

Culori

Iubesc culoarea
Si ii ascult cantul.
In flacari imi pastrez mirarea
Si ma ghidez urmandu-i rasul.

E alb – e tihna, e mister.
Si tot ce-mi pare-nmarmurit
E o statuie prinsa-n ger,
A carei piatra a inflorit.

Si rad albastru si visez,
Caci briza are o culoare.
Si mi-am gasit in tine crez,
Iar marea e cuvantatoare.

Ce tare-am ras! Ce fericire!
Portocaliul, la apus,
N-a fost nicicand mai nemurire
Si n-am zburat nicicand mai sus.

Si nu-i cuvant pentru-a descrie
Ce simt, cum rad, cum cant…
Cu rosu, am sa incerc – faclie

Si n-am sa uit ca mi-ai adus avant.

Sunday, 15 December 2013

Sportiva

Toata lumea stie ca e sanatos sa faci miscare. Iar eu stiu de la tata ca « Gelu, Gicu si cu Gina fac gimnastica mereu : unu, doi, unu, doi./ Faceti toti la fel ca noi ».
In generala, m-am remarcat. De pe banca. Nu privea nimeni mai frumos ca mine. Apoi, in liceu, mi-a placut baschetul. Ce-i drept, mai mult sa dau la cos. Iar la flotari faceam senzatie. Era momentul de distractie al clasei.
Anul trecut, in schimb, planetele s-au aliniat, iar sportul a inceput sa faca parte din viata mea. Am invatat sa merg pe bicicleta. Si n-am cazut decat o singura data. A fost foarte frumos. Mai ales pentru ca nu au fost victime. Desi au existat persoane care au fost la un moment dat in pericol. Dar pentru ca am tipat, au avut timp sa se dea din calea mea. De ce sa apelezi la frane, cand ai glas ? Si se stie doar ca sunetul se propaga mult mai usor.
Weekend-ul trecut a adus o noua provocare. Impreuna cu o prietena am pedalat pe o bicicleta cu patru roti. A fost distractie. De ambele tabere. A noastra si a privitorilor. Trenuletul din parc ne-a stricat, din cand in cand, plimbarea rectilinie. Un lucru e clar, insa. Devin sportiva. Convinsa.

Saturday, 14 December 2013

Floarea de cires

Am tot plutit ca prin neant,
Am gadilat, am stranutat.
Departe si aproape am tot fost,
Dar niciodata fara rost.

Si intr-o zi ca-un poloboc,
Am rasarit si ... catinel,
Eram asa ca un ghindoc
Si fraged ca un ghiocel.

Micut si verde m-am vazut,
In ochii unei ciocarlii.
Aveam pe-obraz zambet marunt
Si miroseam a papadii.

Dragutul soare m-a vegheat,
Si roua peste mine-a stat.
Am fost un mic, dar mare alintat
Si am crescut neintinat.

Apoi, deodata s-a-ntamplat.
Din verde m-am facut roziu,
Petale mi-au crescut. Si delicat,
M-am transformat la ceas tarziu.

Acum vad clar,
Caci ochii mi-s deschisi aievea.
Parfumul meu n-are hotar
Si raspandeste fericirea.

Iar daca n-ati ghicit, va spun.
Nu mi-s cumva un mic gorun.
Eu mi-s asemeni florii de maces,
Dar sunt, de fapt, o floare de cires.

Friday, 13 December 2013

Tortul Hulala

Tata e un maestru al cumparaturilor. El m-a invatat ce inseamna sa faci un targ bun. Astfel ca de fiecare data cand mergea la cumparaturi, avea grija sa se intoarca cu cea mai buna marfa. Tot de cumparaturile tatei ma leaga o amintire hazoasa cu privire la pregatirile pentru ziua mea. Pe langa cadourile de fiecare an de la ai mei, primeam in dar de la Sorel (a.k.a. sora-mea) o prajitura facuta de mainile ei. In fiecare an, reteta diferea, iar Sorel facea cercetari grozave inainte de fastuosul eveniment. Ei bine, intr-un an, Sorel imi pregatise un tort. Drept sa spun, nu-mi amintesc ce fel de tort era, caci mintea mea l-a pastrat drept tortul « Hulala ». Tocmai ce aparuse pe piata frisca lichida « Hulala », element ce se regasea pe lista de cumparaturi, inmanata personal de Sorel tatei. Printr-o sansa nesperata, mama l-a insotit pe tata la cumparaturi. Apucasera sa cumpere tot ce era pe lista, iar frisca lichida se lasa greu de gasit. Dupa vizitarea mai multor alimentari, tata pasi cu gravitate intr-alta. Se duse direct catre vanzatoare si o intreba : « Aveti frisca hulalalala.... ». Si aici o citez pe mama : « nu mai contenea din lala ». Vanzatoarea, i-a zambit amuzata, si i-a dat frisca, fara excedentul de « lala ».

Nu-mi amintesc cum a aratat tortul, insa stiu ca a fost tare bun. Mai ales pentru ca l-am savurat in timp ce mama ne povestea patania cu frisca.

Thursday, 12 December 2013

Adaptare

Traim un timp fara-anotimpuri.
E si canicula, e si ninsoare.
Precum o poza fara chipuri
Sau un vapor pierdut pe mare.

In piept un tel pastram cu drag
Si ni-l schimbam in fiecare an.
Caci ce-i un an, cand teluri sunt atatea,
si viata-i scurta si-atarna de-o margea?!

Schimbarea-o imbratisam sagalnic.
Si ne falim intru-adaptare.
Caci am razbit prin vant naprasnic
Si acum pledam pentru uitare.

Rasar adesea printre noi,
Glasuri umile, dar marete.
Le mituim cu albe flori,
Ce-ar mai putea sa ne invete ?

Privim, in sus, spre maracini,
Cu o candoare fara margini.
Un ideal amar si sec,
Ce-ascunde in el numai genuni.

Wednesday, 11 December 2013

Profesionalism

Despre profesionalism s-au scris multe. Si mai multe s-au scris despre lipsa lui. Toata experienta de lucru a tatei la tipografie a fost marcata de diverse personaje care s-au perindat pe la conducerea acesteia. Unul dintre directori s-a remarcat de la inceput a fi foarte priceput in ale industriei tipografice, cauzand suficiente pierderi financiare si plecari subite ale angajatilor. Precum majoritatea oamenilor cu putere, acest director impartise tipografia in doua: cei pe care-i placea si cei pe care nu-i placea. Ei bine, unul dintre acestia din urma, Dorin, patimea fara sa cracneasca saptamana de saptamana, executand diverse sarcini primite de la director. Intr-o seara, Dorin trebuia sa ude gradina care imprejmuia cladirea tipografiei. Zis si facut. Insa dupa nici 10 minute, a inceput o ploaie grozava. Dorin, bucuros nevoie mare, a oprit apa si se pregatea sa stranga furtunul. Intrebat fiind de catre director de ce s-a oprit, Dorin a considerat ca un simplu « ploua » e un argument suficient. Nu a fost. Directorul raspunzandu-i contrariat : « Uda, ba, Dorine, ba. Ce-asta-i ploaie ce da ei ? »

Tuesday, 10 December 2013

Cand mai vine Mosu'?

Zilele trecute vorbeam cu sora mea despre mosi. Da, pentru ca « pe vremea asta » exista mai mult decat o vizita de la Mosu’. De exemplu, nepotul meu a participat la cel putin 3 vizite ale vestitului Mos. Si asta cu mult inainte de vizita oficiala de pe 25 decembrie. Asadar, a fost un moment propice sa ne amintim cum era « pe vremea noastra » si cata insemnatate avea o portocala sau chiar o ciocolata. Si nu stiu de ce, dar gandul mi-a fugit la o amintire draga de pe cand eram la gradinita. Mama ma imbracase in costum national pentru ca asa fusese cerinta intru participare la serbare. Aveam niste dresuri albe cu model, insa aspre (mereu imi amintesc de ele cand, prin trecere la raionul pentru copii dintr-un magazin, vad dresuri pentru copii; dresuri care sunt atat de fine si de moi, de-ti vine sa le iei pentru tine, iar singura trasatura comuna cu cele ‘de pe atunci’ raman dungile acelea de la spate), fusesem proaspat tunsa scurt (sigur in urma vreunei nazbatii) si incercam sa fac fata emotiilor la gandul ca va trebui sa recit o poezie in fata atator oameni. Si am reusit. Cred. Nu-mi amintesc prea bine. Insa imi amintesc cadoul. Asta si pentru ca ma ajuta o poza alb-negru dintr-un album de familie. N-am avut nicicand ochii mai mari. Fotograful m-a prins cum nu se poate mai bine pe cand ma uitam la pachetul imens pe care Mosu’ mi-l daruise. A durat prea mult pana am ajuns acasa. Am desfacut pachetul si am gasit un set de gatit. Un aragaz cu butelie si cateva oale. Privind inapoi nimic nu mi se pare mai ironic. Eram atat de mandra de cadoul primit si nu era zi in care sa nu ma joc cu aragazul. Fapt ce a atras desigur atentia alor mei. Care s-au decis sa taie firul subtire de cauciuc ce lega butelia de aragaz. Nu de alta, ci de teama sa nu dau foc la casa in timpul incercarilor mele gastronomice. Am fost trista catva timp. Si apoi mi-am abandonat jucaria pentru ca stiam ca m-as fi prefacut prea mult in joaca de-a gatitul. Insa azi, desi ma leaga cu drag de ideea de aragaz doar un ceaun si o punga de porumb de floricele, privesc inapoi privind chiar in fata mea. Un copil se bucura de cadourile primite.

Monday, 9 December 2013

Frunze

A fi o frunza-n vant nu-i lucru mare.
Sa te desprinzi, sa luneci,
Asemeni unei stele cazatoare.

Mai greu e cand planezi,
Si vezi si hauri si bulboace,
Si vrei sa le-ocolesti,
Zbatandu-te fara de pace.

Si iarasi intuneric si umezeala.
Convins esti c-ai luptat.
Si vinovat e altul de urzeala.

Am intalnit si frunze fericite,
de-a pururi verzi si linistite.
De cele galbene m-am tot ferit
Caci mi-am dorit un suflet linistit.
Dar cele mai frumoase sunt frunzele-aramii.
O impletitura de tristeti si bucurii,
Cascada de impliniri si deziluzii,
Vibrand prin iures sau prin fulger.
Culoarea lor e martorul etern :
Ce-au invatat nu se va pierde in eter!

Sunday, 8 December 2013

Hotarare

Vazut-ai dara ca-i lumina ?
Ca-s oameni blanzi ?
Ca-n inima nu porti doar vina ?

Privesti cu geana tremuranda,
si-ai vrea sa strigi,
dar te jelesti, plapanda.

La gatu-ti falnic ai legat esarfa.
Sa-ti fie scut !
Iar ochii-ti licaresc a-nvolburata.

Ai sa te-ncrezi in tine de acum.
Vei fi si port si nava si elice.
Vei fi naluca, dar niciodata scrum.
Caci cel ce n-a fost mistuit de flacari,
Si n-a simtit in inima alean,
E ca un stol pierdut de pasari,
Ce n-a zburat nicicand peste ocean.

Saturday, 7 December 2013

Alarma

M-am trezit intr-o dimineata – stiti voi, trezire de aia cand ciulesti urechile, insa refuzi sa deschizi ochii – mirata ca nu mai suna odat’ alarma. Am intors capul pe perna si am asteptat. M-am considerat ingaduitoare. Pai, cum, biata alarma suna in fiecare dimineata, iar acum sa creada ca vreau sa-i arat ca ma trezesc si fara ea ? Nu, nu puteam face asta. Si am mai asteptat ceva timp. Dar intr-un final m-am hotarat s-o infrunt. Iau telefonul si ma uit la ceas: 08 :35. Valeleu !

Eram mai mult decat in intarziere. M-am aruncat din casa si am urcat in primul taxi. Domnul sofer ma intreaba unde vreau sa ajung. Eu, cu fata inca amortita de somn, ii raspund : « Ma duceti, va rog, pe bulevardul x 26 zat ». Am vrut sa zic « z ». Insa domnul sofer nu s-a pierdut cu firea. Ba chiar mi-a oferit un mar. L-am refuzat, facandu-ma mica pe bancheta din spate si bucurandu-ma ca domnul n-avea si pisici la bord.

Dupa ce m-am mai dezmeticit un pic, am concluzionat ca singura explicatie pentru trezirea mea tarzie era faptul ca am oprit alarma si am adormit la loc. A doua zi dimineata, sambata, aveam sa aflu adevarul. Mai exact la orele 07 :25. Alarma pentru vineri o pusesem, de fapt, sambata.

Friday, 6 December 2013

Canto

In copilarie am avut o prietena care frecventa cursuri de canto. Ce-i drept, n-am auzit-o cantand niciodata (sustinea ca nu poate canta in fata cunoscutilor), insa a trebuit s-o cred pe cuvant ca avea voce. Ei bine, dupa 10-15 participari la curs era deja plictisita. Si nu de arta cantecului, ci de faptul ca profesorul o blagoslovise cu un cantec pe care trebuia sa-l interpreteze la fiecare curs, Barbra Streisand – Woman in love. Ajunsese intr-un asemenea stadiu, incat incepea sa tremure de nervi ori de cate ori auzea cuvantul “love”, ori cineva mentiona numele Barbrei Streisand. Motiv pentru care banuiesc ca acum 2 ani a fost in pragul unei depresii sa tot auda difuzandu-se la radio o melodie ce repeta fara vreun sens : Barbra Streisand. Cred ca s-a simtit razbunata si-a sustinut probabil proiectul inlocuirii numelui antementionatei cu Stela Popescu.

Dar revenind. O ascultam povestindu-mi despre diafragma – chestia aia care sustine cantatul - si ma imaginam si eu (prin asociere) a fi cel putin o noua Whitney Houston. Fapt pentru care insfacam paleta rosie de badminton si performam cu aplomb in fata oglinzii din dormitor. Incepeam inevitabil cu « end aiiiiiiii » (pe vremea aia nici ca stiam nici ce zice, nici cum se scrie ce zicea femeia aia – era cert insa ca ceva o durea. Pe mine, talentul.) si pana nu venea sora-mea, eventual trimisa de mama, sa ma linisteasca si sa ma aline cu niste amenintari duioase, nu ma potoleam. Amintirea cea ma pretioasa si doveditoare a vocii mele incontestabile e legata de o dupa-amiaza de vara. Mama si sora-mea erau in sufragerie, croind si tragand la masina de cusut niste rochii. Profitand de faptul ca nu erau prezente in aria scenei, dar si pentru ca masina de cusut facea suficient zgomot, am luat microfonul, a.k.a. peria de par, si am inceput: « bitaaar suit me-morizz… » Ciulind urechea, am continuat incurajata caci nimeni nu se prezenta intru tacerea mea si am conchis ca, probabil de atata timp lucrandu-mi vocea, am atins un nivel superior, iar corzile mele vocale vibrau angelic. Am terminat de cantat. Tot nimeni. Asa ca am luat alt cantec la rand. Moment in care aud pasi pe hol. Usa se deschide. Doi ochi ma privesc. Ai sora-mii. « Tu erai, fata, si noi care credeam ca am lasat radioul pornit ! » Mai mandra ca atunci nu m-am simtit niciodata. Pai, daca vocea mea suna la fel ca una de la radio, viitorul meu muzical avea sa se arate glorios.

Gloria inca nu m-a atins. Dar nu cedez. « end aiiiiiii, uil olueiz lave iuuuuuu……..»

Thursday, 5 December 2013

Arta de a-ti face noi prieteni


Mi-am revenit. Sunt din nou in forma.

Aseara am intrat in scara blocului. Un barbat cu sapca sport pe cap umbla la o casuta postala. Ma uit imediat la a mea. Plina cu fluturase publicitare. Ma enervez. Domnul avea niste fluturase in mana. Ma uit deasupra casutelor postale – teanc de fluturase publicitare.

Desi auzeam ca vorbea la telefonul mobil, n-am acordat atentie conversatiei si m-am gandit din start ca vorbea cu un superior, care-i soptea cate fluturase sa mai puna. Am deschis casuta postala, am scos fluturase, le-am aruncat la cos, si sub egida sunt cetatean european si am drepturi, i-am zis foarte patrunsa de gravitatea situatiei (mai ramanea sa-mi pun mainile-n sold) ca il rog frumos sa nu mai puna fluturase in casuta mea postala. Domnul se intoarce la mine, cu telefonul mobil la ureche, si-mi spune ca nu el le-a pus in posta, ca tocmai si le aruncase pe ale lui la gunoi.

Mi-am cerut scuze si am plecat pufnind in ras catre lift. Noroc ca vecinul meu a urcat pe scari. Oricum, a fost nitel razbunat ca am ramas un pic blocata intre etaje.Dar m-am scos. De tot. In plus, am castigat si un prieten.

Wednesday, 4 December 2013

Ce vraji nu mai face nevasta mea Samantha


Important, cred, in viata este sa te distrezi. Eu nu ma pot plange.

Aseara aveam marea intrunire cu administratorul. Stand la coada, am realizat ce fel de caracter are administratorul. Hai sa-l numim prietenos- X.
Cand l-am intrebat ce inseamna cheltuieli gospodaresti (pentru apartamentul in care de abia m-am mutat – 75 lei), a urlat la mine: ‘Cum, ce inseamna? Clorul femeii de serviciu, reparatii tevi, reparatii lumina pe scara etc.’ I-am zis ca nu e nevoie sa se supere, si ca e dreptul nostru, chirias si proprietar, sa aflam ce platim. Proprietara a scos de urgenta cele 2 milioane, un fel de Tom pupand la Jerry pantoful. Eu, in schimb, am insistat. Cu ce frecventa au loc aceste cheltuieli ? X : Cum ? Pai, de unde sa stiu eu ? Ca daca apare ceva, eu sar si fac, nu las lucrurile asa (din nou, urland). Cheltuielile astea s-au strans pe 2-3 luni, nu stiu cand vor mai aparea altele. Eu : Va rog sa nu va impacientati, doar v-am pus o simpla intrebare. X : Dar nu ma impacientez (urland), eu va explic, iar daca dvs. intelegeti altceva eu aici am incheiat discutia (da, asta da atitudine cum ca nu s-ar impacienta). M-a pufnit rasul. Nu-mi venea sa cred. Toata lumea tremura la coada. Si ma gandeam ca e ca la lectie. Ceilalti colegi te privesc acuzator pentru ca l-ai enervat pe dom’ profesor si acum o sa le dea lor nota proasta.

Buun, coboram. Proprietara zice ca urca ea sa-mi repare clanta, ca a adus una de schimb. Ok, ma intreb, dar de ce a asteptat o luna si intre timp a implicat niste « profesionisti ».
Urcam in scara, se uita pe lista si zice : ‘dar sunt 2 persoane pe august, cand eu i-am zis sa treaca 0. Ei, asta e’. Adevarul ca cei care se pun cu X trebuie sa aiba structura si, mai ales, tignal - sa-l poata acoperi, ca sa te auda de tipetele lui.

Intram in casa. Scoate doamna o surubelinta din poseta, si realizeaza ca nu prea se potriveste, dar continua. Imi scoate singurul maner, cel de pe interior, si termina cu: ‘dar nu merge, nu pot sa o repar’. Asta si pentru ca nu a adus un maner opozabil (celui din interior), ci in acelasi sens. Astfel, atat pe interior cat si pe exterior, aveam acelasi sens de maner ….ceea ce nu merge. Se gandeste ea : ‘stai ca-i schimb nu stiu ce arc si merge.’ Demonteaza manerul, insa realizeaza ca nu merge. Ea : Il sun pe Ion. Ioane, poti sa vii la apartament ca am incercat sa repar manerul si nu merge. Ion : Vin in juma’ de ora. Ea (binenteles fara sa ma intrebe daca am alte planuri, daca mi-s obosita, daca nu am chef sa ma calce iar) : Asta e, vrei nu vrei, stai cu mine 30 de minute pana vine Ion. Si uite asa am fost nevoita sa-i ascult povestea vietii. Si Ion nu mai venea. Pe la 9 fara 20 (avand in vedere ca eu m-am intalnit cu ea la administrator la 7 fara 10) suna Ion ca acum pleaca de la Auchan din sector 3. Vine Ion, si cu o nepoata. Si de cum intra in casa zice : Ce ati mai stricat ? Sa-i sar de jugulara, ma temperez, si-i raspunde proprietara pt mine :’ manerul ala de la dormitor.’

Se duce Ion, proprietara ii arata sculele si clanta si dupa ce vede ca nu sunt opozabile : ‘Ah, dar nu se poate. Ai nevoie de o clanta noua.’ Si dupa ce s-au vorbit daca sa cumpere 2 clante sau se duc cu aia buna la magazin si bunul vanzator le va da una care sa se potriveasca, s-au decis ca pleaca. Deci 2 ore degeaba. Nu ca as fi avut vreo treaba.
Cand sa iasa Ion ii zice: Dar n-ai vazut masina. Ia vino sa vezi ce masina ti-am adus.
Ah, perfect, deci proprietara nici macar nu vazuse masina de spalat. Ea : vai, ce frumoasa e.
Ion, parca brusc realizand ca sunt si eu acolo: Ati gasit haine rupte?
Eu : ??????
Ion : Ca atunci cand am luat-o avea intr-un loc cuva usor desprinsa si am batut usor cu ciocanul si nici macar nu se vede. Uite, bag mana si nici macar nu se simte.

Am zis ca mi se face rau.
Au iesit toti trei, cumva ca de la spectacol, proprietara de abia mentionand ca-i pare rau ca m-a tinut pana la ora aia.

Tuesday, 3 December 2013

Viata e frumoasa


Un serial dedicat eroilor celui de-al doilea razboi mondial mi-a provocat friguri. La nivelul constiintei. Imaginea bunelului mi-a aparut aievea, povestind la gura sobei de teracota despre razboi. Se poate ca o mai fi povestit si altora, dar noua nu, insa cu siguranta ca in seara aceea fusese provocat. Si judecand dupa caracterul lui, a facut-o pentru a da o replica cuiva care se plangea despre probleme inchipuite. Mi-amintesc ca eram insirati, care pe scaune, care pe pat, care pe jos si o asteptam pe bunica sa dea tonul la punerea mesei de seara.

Cred ca a fost singura data cand bunelul a mentionat cuvantul front. Povestindu-ne ca a plecat flacau brunet si s-a intors cu parul alb ca neaua. Doar sprancenele-i negre pastrau marturia varstei sale, la intoarcere.

Aseara, pe cand un episod rula in timp ce eu sedeam confortabil pe canapea, am auzit suierul gloantelor. Niciodata, pana astazi, nu mi-am putut imagina vuietul inspaimantator pe care trebuie sa-l fi infruntat bunelul pe front. Si clac, s-a declansat, si mi-am amintit cuvintele bunicului: “Ne era frica, dar inaintam. Unii dintre noi erau intr-o asa stare de soc ca scapasera armele din mana si inaintau doar pentru ca cei de langa ei inaintau. Mi-amintesc ca am incercat sa spun o rugaciune, dar iuresul si sfaraitul gloantelor care treceau pe langa noi ma impiedicau sa rostesc mai mult decat Tatal nostru care ne esti in ceruri. Bum ! Bum ! Uitam unde ramasesem si o luam din nou de la capat Tatal nostru ..... Si mergeam. Mergeam. Nu stiam unde. De parca daca am fi inaintat, s-ar fi terminat terenul trasat cu sangele nostru si am fi fost izbaviti de groaza pierii, de urletele de durere dimprejur, de ochii deschisi, neclintiti si amenintatori ai trupurilor cazute, de mirosul aerului ars. Poate ca unii visau cearceafuri curate. Eu imi doream sa ajung intr-un loc atat de linistit, incat sa pot auzi din nou ciripitul de pasarele, si unde pamantul era uscat, nu baltind a sange. »

Se implineste mai bine de un an de cand bunicul meu a plecat. Pe un alt taram, mie necunoscut inca. Ma incearca mereu regrete cu privire la timpul scurt pe care l-am petrecut impreuna, la cat de putin l-am sprijinit pe cararea batranetii, pe care a mers falnic si fara a se plange, la cate lucruri nu ne-am impartasit, la cate imbratisari si sarutari nu ne-am daruit. Incerc sa-l pastrez viu prin mine, prin zilele pe care mi le port demne si neintinate, si ori de cate ori am ocazia, nu uit sa-i pronunt urarea : Sa traiesti si sa nu imbatranesti ! Vorba pe care o traduc in fiecare dimineata intr-un zambet, intr-o incredere ca atat timp cat e pace si pot auzi ciripitul de pasarele, viata e frumoasa !

Monday, 2 December 2013

Literele

Vara lui 1989 a fost una plina de incercari. Aveam 6 ani si o dorinta teribila de a ma remarca la « Ratele si vanatorii ». Insa toate eforturile mele erau amenintate. De lana. Care trebuia scarmanata cat mai urgent. Asa ca-n miez de ziua sedeam sprijinita cu spatele de sifonier si lucram. Si-asa de urat mi-era de mirosul lanii si de vremea ce-o simteam ca trece aiurea cand eu puteam sa ies afara sa ma joc, incat am fost fortata sa gasesc o solutie. Sa pitesc sub sifonier, pe sub covor sau chiar printre haine, din cantitatea zilnica de scarmanat. Nimeni nu avea cum sa observe. Ei bine, nimeni care nu face curatenie. Mama nu s-a incadrat. Asa ca m-am procopsit cu o norma zilnica si mai mare de lana. Cedand la insistentele mele, ai mei mi-au oferit o alternativa. Sa invat alfabetul. Alternativa care mi s-a parut cu mult mai interesanta decat scarmanarea lanii. Vazand ca jocul literelor ma prinde, tata – pe atunci zetar – m-a purtat pe taramul lor magic: Tipografia. Zgomotul brut al masinilor, mirosul de cerneala, mirosul de hartie si lipici, le mai simt si astazi. Tava masiva de litere din plumb, de diverse fonturi, in fata careia tata aranja articolele « in oglinda », parea la fel de sfanta si tainica precum un altar de biserica. Il urmam mandra prin toate sectoarele de lucru din incinta tipografiei, primeam cu gravitate complimente de la colegii lui si zambeam, incercand sa nu le adresez toate intrebarile iscate de curiozitatea ce ma macina in legatura cu toate etapele pe care le avea de « infruntat » hartia ca sa poata a se numi ziar.
Pastrez cu drag si acum carnetele facute special pentru mine si stampile pentru biblioteca familiei. Peste ani, scoala si profesia au fost marcate de vechile mele prietene : literele.